Nu e doar o obsesie occidentală: Beijingul chiar îşi dezvoltă activitatea diplomatică peste tot în lume.
Indestructibila economie chineză; necunoscuta armată chineză; China în Sudan, China în spaţiu, China în mâncarea pisicii… China este peste tot. Începând cam din 2004, cercurile politice şi media occidentale şi-au dat seama că deodată China stabilea legături comerciale, politice şi chiar militare durabile în părţi ale lumii în curs de dezvoltare în care înainte avea o influenţă neglijabilă. Acum, chiar şi Bono a observat: “Dacă-ţi petreci ceva timp în barurile sau hotelurile din Africa, vezi o grămadă de chinezi care fac afaceri acolo”, spunea el la începutul anului.
Marele merit al cărţii revoluţionare a lui Joshua Kurlantzick este acela de a arata că acest fenomen nu este un accident, nici un proces inconştient, ci o politică externă chineză atent planificată. Ţinta nedeclarată a acestei politici este SUA, pe care China vrea să o elimine discret din Asia-. China îşi doreşte în plus accesul la resursele de energie de pe alte continente unde Statele Unite să nu pot interveni în caz de război – cum ar fi un război pentru Taiwan. De unde reticenţa Beijingului în a-şi lăsa securitatea energetică în mâna pieţelor globale, şi acceptarea mai degrabă a pierderilor de imagine induse de legăturile cu guvernul sudanez.
După masacrarea studenţilor din Piaţa Tiananmen în 1989, China s-a simţit încolţită de criticile Occidentului, de care depindea în totalitate din punctual de vedere al investiţiilor, al comerţului şi al tehnologiei. A început să-şi strângă relaţiile cu guverne mai puţin critice, întâi în rândul vecinilor din Asia- şi apoi tot mai departe. Primul lider din emisfera vestică sosit într-o vizită în China după masacru a fost preşedintele argentinian Carlos Menem. China şi-a refăcut chiar şi relaţiile cu Cambodgia, al cărei lider Hun Sen declara în 1988 că “la rădăcina tuturor relelor din Cambodgia se află China” – referire la sprijinul acordat de China kmerilor roşii în anii 1970. Astăzi, China este cel mai apropiat aliat şi cel mai important donator de ajutoare în Cambodgia, iar jurnaliştii şi politicienii din opoziţie din această ţară se gândesc de două ori înainte de a critica China. În plus, generaţia post-Tiananmen de tineri chinezi este mai puţin liberală şi mai naţionalistă. Datorită acestor relaţii şi datorită sprijinului popular, China de astăzi se teme mult mai puţin de criticile occidentale privind opresiunea internă.
Mai presus de toate, China pune la bătaie bani şi tehnologie prin finanţarea proiectelor de infrastructură de care donatorii internaţionali se feresc din cauza preocupărilor legate de mediu sau de corupţie.
După o serie de eşecuri la jumătatea anilor 1990, când a încercat să forţeze mâna vecinilor săi, în special în litigiul privind insulele din Marea Chinei de Sud, China a înţeles că o astfel de tactică aducea SUA mai aproape şi sporea influenţa americană în Asia. Beijingul a decis să încerce o abordare mai “soft”. Şi-a sporit spectaculos implicarea într-un număr mare de domenii: studii de limba chineză, vizite de studiu în China pentru oficiali guvernamentali, jurnalişti şi profesori, cultivarea cu dibăcie a diasporei chineze (anterior pro-taiwaneză) din Asia. Cel mai important, China pune la bătaie bani şi tehnologie, prin finanţarea proiectelor de infrastructură, cum ar fi magistrala de cale ferată din Filipine sau drumurile din Burma şi Laos, de care donatorii internaţionali se feresc din cauza preocupărilor legate de mediu sau corupţie.
China s-a extins dincolo de hotarele Asiei. A investit miliarde de dolari în industria petrolieră din Venezuela. A oferit sprijin logistic in campania pentru realegerea lui Robert Mugabe din 2004. A oferit Angolei un credit de 5 miliarde USD, plătibil în petrol, după care Angola a rupt negocierile cu FMI. După cum spunea ministerul de finanţe al Senegalului la începutul acestei luni, în cadrul întâlnirii anuale a Băncii Africane de Dezvoltare – organizată, evident, la Shanghai – “chinezii ne tratează ca pe adulţi.”
Posibilul succes al noii politici externe a Chinei are implicaţii importante pentru Occident. Instrumentele diplomatice pe care SUA le-a ajustat pentru un mediu bipolar şi unipolar sunt neadecvate pentru o lume în schimbare, în care polaritatea contează mai puţin decât înainte, pentru că nimeni nu mai este la fel de sărac ca înainte şi există legături mai directe între naţiunile din fosta Lume a Treia, care nu necesită mediere americană sau europeană. Pentru a-şi putea păstra sau reconstrui influenţa în Asia, Africa şi America Latină, SUA va fi nevoită să adopte unele instrumente folosite de China. “Puterea soft” în creştere a Chinei nu provine din vreun ataşament intrinsec faţă de China sau de cultura sa. Nimeni în Africa- nu ascultă muzică pop chineză. Influenţa Chinei provine din capacitatea sa de a oferi finanţări fără să pună întrebări, şi s-ar putea reduce semnificativ dacă economia chineză ar întâmpina greutăţi.
