Într-un articol, apărut în „The New York Times“, în plină desfăşurare a războiului din Liban, tânărul şi apreciatul scriitor israelian Etgar Keret exclama chiar din titlul articolului său: „În sfârşit, un bun război de altădată!“, exprimându-şi satisfacţia că locul intifadei şi al atentatelor a fost luat de un conflict armat de tip clasic, la fel cu celelalte câştigate în trecut de Tsahal. Finalul articolului era pătruns de optimism: „Daţi-ne Iranul, daţi-ne un pic de Siria, daţi-ne câţiva Hassan Nasrallah şi-i devorăm pe toţi în întregime. Nu suntem mai înzestraţi decât alţii pentru a rezolva ambiguităţile morale. Dar am ştiut întotdeauna să câştigăm un război“ („Courrier International“, nr. 822-824, 3-23 august 2006, p. 10).
La început au fost… prizonierii
Încrederea lui Etgar Keret în deznodământul victorios al războiului era împărtăşită de oricine vedea amploarea distrugerilor provocate de loviturile aeriene israeliene şi cunoştea excelenta pregătire de luptă a Tsahal-ului. Şi, totuşi, la încheierea confruntării, rezultatul apare atât de contradictoriu încât ambii combatanţi îşi proclamă victoria.
Ciclul de violenţă, început la 12 iulie a.c., nu s-a asemănat, aşa cum credea amintitul scriitor israelian, „bunelor războaie de altădată“ (1948, 1956, 1967, 1973). Acum, a intervenit un factor inedit, care a plasat acţiunile militare într-un alt tip de război.
Incidentul declanşator l-a constituit – după cum se ştie – răpirea a doi soldaţi israelieni şi uciderea altor opt la frontiera dintre Liban şi Israel. Incidentul a avut loc pe fondul unei noi escaladări a confruntărilor din Fâşia Gaza, unde, de asemenea, fuseseră răpiţi doi militari israelieni. Iniţial, se părea că miliţiile Hezbollah doreau să sprijine acţiunile palestinienilor din Gaza şi că, prin urmare, cele petrecute la frontiera israeliano-libaneză constituiau un incident local, care nu depăşea rutina ciocnirilor din zonă.
Reacţia Israelului a fost însă masivă. De a doua zi, aeroportul din Beirut a fost ţinta unui atac devastator al forţelor israeliene, care şi-au extins apoi aria loviturilor în întreg Libanul, ajungând până în nord, la Tripoli, şi provocând mari distrugeri în capitală şi în reţeaua de drumuri. Abia renăscut din îndelungatul război civil, Libanul s-a acoperit din nou de ruine.
O reacţie disproporţionată
Cum se explică amploarea reacţiei israeliene? Răspunsul nu poate fi dat, acest lucru obligându-ne să rămânem la nivelul ipotezelor.
Prima este că Tsahal pregătea de mult timp o ofensivă în sudul Libanului pentru a distruge infrastructurile formaţiunilor Hezbollah, care constituia o ameninţare permanentă pentru aşezările din nordul Israelului.
A doua că, fiind conştient de gravele implicaţii internaţionale ale unei confruntări directe cu Siria şi, mai ales, Iranul, „sponsorii“ Hezbollahului, Israelul s-a hotărât să dea o lecţie Libanului, care acceptă pe teritoriul său activităţile militare ale miliţiilor Hezbollah.
Indiferent de cele două ipoteze, un fapt este evident: Israelul a subapreciat forţa combativă a adversarului. Miliţiile Hezbollah s-au dovedit capabile nu numai de o rezistenţă înverşunată, dar ele au făcut dovada unei remarcabile instruiri în luptele de gherilă; în plus, s-au dovedit capabile să lovească cu rachetele lor un mare număr de localităţi din Israel, între care portul Haifa.
Pentru prima dată din 1948, Tsahal-ul s-a văzut angajat într-un război de gherilă, în cadrul căruia partea cea mai puternică – în cazul de faţă, Israelul – nu-şi poate valorifica superioritatea în oameni (nu atât numărul, cât calitatea lor) şi în tehnică de luptă, în faţa unui adversar, împărţit în grupuri mici, de mare mobilitate, lovind şi apoi dispărând. Clausewitz cerea acestor forţe (încadrate de el în „micul război“, cu participarea populaţiei), fluiditate şi mobilitate, evitarea concentrării într-un anumit loc, oferind, astfel, adversarului posibilitatea de a lovi (vezi observaţiile lui Raymond Aron asupra cap. 26 din „Despre război“, în Clausewitz et la guerre populaire, în volumul său Sur Clausewitz, Paris, 1987, pp. 42-52).
Războiul de gherilă, ca formă a conflictului asimetric, şi-a dovedit din plin eficacitatea, de n-ar fi vorba decât despre eşecul SUA în Vietnam şi cel al URSS în Afganistan. O tactică contragherilă eficientă nu a fost încă elaborată.
Războiul de gherilă nu urmăreşte atât victoria cât supravieţuirea. Inamicul trebuie făcut să înţeleagă faptul că, oricât de sofisticate îi sunt mijloacele de luptă, nu poate obţine, în final, victoria.
O condiţie de bază este ca forţele de gherilă să primească, în permanenţă, sprijin din afară, de regulă de la ţări care nu se află în zona de operaţiuni. În cazul Hezbollahului, Siria şi Iranul îndeplinesc funcţia de furnizori de armament, fiind, deocamdată, nestingherite în această activitate.
În aceste condiţii, finalul campaniei israeliene din Liban nu poate fi considerat, din unghiul de vedere al guvernului de la Ierusalim, ca satisfăcător. Noua rezoluţie a Consiliului de Securitate, care cere dezarmarea miliţiilor Hezbollah, nu are nici o şansă de a fi pusă în practică, urmând să aibă soarta Rezoluţiei 1559, care a formulat aceeaşi cerere.
Dar nu numai că Hezbollah a supravieţuit apocalipsei declanşate de Israel, dar şi-a consolidat poziţia în Liban. Fragilul echilibru politic şi confesional din Liban a fost spulberat de bombele israeliene. Pierderile umane şi materiale au radicalizat populaţia, care vede acum în Hezbollah singura forţă capabilă să reziste Israelului.
O zonă din ce în ce mai greu de controlat
O reacţie în lanţ este de aşteptat în regiune, punând elementele moderate, conciliatoare, în dificultate. Scriitorul evreu de origine irakiană Sami Michael nota că „Haifa este singurul oraş din Orientul Mijlociu care a ştiut să rămână sănătos. El nu vede în cineva un duşman pentru că este evreu, musulman sau creştin; aici domneşte o ambianţă de coabitare între evrei şi arabi“. Se naşte, firesc, întrebarea dacă, acum, după ce rachetele Hezbollahului au lovit acest port, atmosfera de bună coexistenţă se va mai menţine.
În noul ciclu de violenţe din Orientul Mijlociu, SUA s-au dovedit lipsite de iniţiativă şi de imaginaţie. În afară de repetarea formulelor, devenite clişee, despre „lupta împotriva terorismului“, Casa Albă nu a fost în stare să prezinte o soluţie constructivă pentru noile tensiuni. Prinse în criza irakiană, al cărei sfârşit pare a fi mai îndepărtat ca oricând, SUA continuă să acţioneze ca parte în conflictul din Orientul Mijlociu şi nu ca mediator. Politica promovată de neoconservatori alimentează propaganda extremiştilor islamici, care găsesc tot mai lesne atentatori sinucigaşi, gata să îndeplinească cele mai abominabile misiuni.
Noua rundă a conflictului din Orientul Mijlociu nu s-a încheiat cu o pace, ci cu un armistiţiu. Cât va dura el? Ceea ce se poate spune însă, cu siguranţă, este că, îmbogăţit acum cu experienţa războiului de gherilă, Hezbollah va deveni mai sigur de el şi mai agresiv. Legătura care se întrevede între situaţia din Liban, conflictul israeliano-palestinian şi problema iraniană (la 31 august va expira termenul dat de ONU Teheranului pentru a înceta operaţiunile de îmbogăţire a uraniului) îndreaptă această zonă atât de agitată spre o criză de proporţii.
Orizontul este acoperit din toate părţile de norii furtunii. Numai o acţiune novatoare, lucidă şi energică poate opri catastrofa ce se conturează.
