Moartea liderului Autorităţii Palestiniene, Yasser Arafat, deschide o nouă perioadă de incertitudine în Orientul Mijlociu. Dispariţia lui Arafat lasă cale deschisă atât păcii, cât şi haosului. Soluţia însă va depinde în primul rând de modul în care succesorii lui vor putea să deţină controlul asupra atentatorilor, de faptul că Israelul va reveni la masa negocierilor şi de influenţa pe care o va exercita în continuare în zonă preşedintele Statelor Unite, George W. Bush.
Până la sfârşitul vieţii, Yasser Arafat a fost un personaj foarte controversat: un bărbat învăluit de mistere şi paradoxuri, terorist, om politic, autocrat şi promotor al păcii, revoluţionar autoproclamat, nedespărţit de hainele militare şi accesoriile tradiţionale, unic, carismatic şi, nu în ultimul rând, întruchiparea visului palestinienilor de a avea propriul stat. Atât israelienii, cât şi palestinienii se confruntă acum cu o situaţie nouă. În perioada în care a fost preşedinte al Autorităţii Palestiniene, Arafat nu a abordat niciodată problema unui succesor, fapt care poate duce la izbucnirea unor tensiuni între facţiunile palestiniene, destul de scindate. Autoritatea liderului palestinian a scăzut puternic în ultimii patru ani de conflict cu Israelul. Arafat nu a putut controla ilegalităţile din Cisiordania şi Fâşia Gaza. Cât timp s-a aflat internat la clinica militară din Franţa, palestinienii de rând s-au rugat pentru însănătoşirea sa, dar, în acelaşi timp, şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că liderul lor nu a reuşit să le îmbunătăţească viaţa.
Din punctul de vedere al Israelului, dispariţia lui Arafat îl privează pe primul ministru israelian, Ariel Sharon, de principala scuză invocată până acum, şi anume de a nu negocia cu palestinienii. Oficiali israelieni şi americani l-au calificat pe Arafat ca fiind un obstacol în calea păcii. Mulţi au susţinut că fostul lider palestinian a fost contaminat de terorism şi ambivalent în ceea ce priveşte recunoaşterea statului Israel şi a dreptului acestuia de a exista. În noul context, scena politică israeliană va reveni în prim-plan. Teoretic, Ariel Sharon îşi va continua planul de retragere din Fâşia Gaza şi din cele câteva colonii din Cisiordania, deşi se confruntă cu o puternică opoziţie a coloniştilor evrei care urmează să fie evacuaţi şi a celor care văd în această decizie un act de slăbiciune.
Războiul lui George W. Bush împotriva terorismului a avut de suferit din cauza celor patru ani de violenţe dintre palestinieni şi israelieni, denumită noua Intifadă şi declanşată în septembrie 2000, care i-a unit pe musulmani împotriva occidentalilor şi a reaprins flacăra Jihadului în întreaga lume. În prezent, unii palestinieni speră că al doilea mandat al preşedintelui american va pune Israelul la încercare, mai ales în ceea ce priveşte coloniile evreieşti din teritoriile palestiniene. Maniera în care principalii oficiali palestinieni vor exercita efectiv puterea politică în locul lui Arafat contrastează cu felul în care o făcea liderul defunct. Actualul prim-ministru Ahmed Qorei şi predecesorul său Mahmoud Abbas, care nu se bucură în mod deosebit de popularitate, vor avea nevoie de timp şi de câteva realizări pentru a reuşi să câştige încrederea necesară pentru relansarea procesului de pace.
Problema puterii executive rămâne însă una dintre preocupările majore ale palestinienilor, care sustin că în Teritorii există mai multe centre de influenţă. Autoritatea Palestiniană condusă de Yasser Arafat a fost privită de către mulţi palestinieni ca o instituţie coruptă şi incompetentă. Dar, în ciuda acestor aspecte, Yasser Arafat rămâne cel mai popular lider şi figura emblematică a cauzei palestiniene. A fost singurul politician autorizat să negocieze sau să semneze un acord în numele tuturor palestinienilor. Totuşi există un mare semn de întrebare: Ce va urma?
În Teritoriile Palestiniene, încă înaintea izbucnirii crizei Arafat, una dintre problemele palestinienilor a fost existenţa mai multor centre ale puterii. De fapt, este vorba despre o dispută între generaţii, implicit ideologii. În prim-plan se află generaţia liderilor mai în vârstă, conduşi de secretarul general al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Mahmoud Abbas, iar în planul doi sunt liderii locali, cum ar fi fostul şef al securităţii, Mohamed Dahlan, şi liderul Intifadei, Marwan Barghouti, care acum se află într-o închisoare israeliană. Analiştii discută despre o posibilă luptă aprigă pentru putere, care poate genera haos şi chiar violenţe. Aceste temeri sunt create de un precedent: în iulie a avut loc un conflict deschis între diversele facţiuni palestiniene din Gaza şi Cisiordania, care s-a soldat, atunci, cu intense schimburi de focuri şi chiar cu răpiri. Acest conflict intern poate fi considerat o anticipare a evenimentelor care ar putea urma în lupta pentru succesiune ce va fi dusă între garda veche a Autorităţii Palestiniene şi generaţia mai tânără, formată din membrii facţiunilor militare care doresc reformarea Autorităţii Palestiniene. În ipoteza izbucnirii unei lupte violente pentru putere, principalul beneficiar ar putea fi gruparea militantă islamică Hamas, dominantă în Fâşia Gaza, care, după cum s-a putut vedea până acum, este foarte bine organizată şi unită. În trecut, organizaţiile Hamas şi Jihadul Islamic au evitat un atac direct la adresa lui Yasser Arafat. Nu se ştie însă cum vor reacţiona faţă de un nou lider; problema este de ce parte a baricadei este succesorul. Totuşi este incertă prezenţa la putere peste câteva luni a celor doi lideri de prim rang, Qorei şi Abbas, având în vedere că în cel mult 60 de zile de la moartea lui Yasser Arafat, conform legii palestiniene, trebuie să aibă loc alegeri prezidenţiale. Dacă noii lideri palestinieni vor reuşi acolo unde Arafat a eşuat, atunci grupări militante ca Hamas şi Jihadul Islamic ar trebui aduse în sistemul politic. Acest fapt ar putea diminua atacurile asupra israelienilor sau, dimpotrivă, ar putea exercita o influenţă mult mai mare, intensificându-le.
Venerat sau contestat, Yasser Arafat a fost acuzat de folosirea unor fonduri importante în alte scopuri decât cele stabilite şi, în acelaşi timp, a fost bănuit de promovarea terorismului, de provocarea unor atacuri antiisraeliene, în timp ce susţinea că luptă împotriva terorismului. De altfel, o altă incertitudine pe care Arafat o lasă în urma sa este legată de soarta sutelor de milioane de dolari despre care se crede că el îi controla.
Analiştii apreciază însă că moartea lui Yasser Arafat va remania atât politica palestinienilor, cât şi pe cea a israelienilor. O luptă puternică se va da acum între liderii palestinieni, care vor trebui să schimbe modul de abordare a guvernării şi a procesului de pace.
În Israel, ministrul de finanţe, Benjamin Netanyahu, figură carismatică pe scena politică de la Ierusalim, a revenit asupra deciziei de a demisiona, motivând că dispariţia lui Arafat creează o nouă situaţie. Majoritatea populaţiei crede însă că Yasser Arafat a fost un terorist notoriu şi un negociator pe care autorităţile de la Ierusalim nu s-au putut baza. Cu toate acestea, perspectiva unei crize post-Arafat în Teritorii nu avantajează deloc Israelul. Mai exact, planul lui Sharon de retragere din Gaza ar putea fi întârziat sau chiar blocat. Există însă şi ipoteza dezmembrării Autorităţii Palestiniene, caz în care organizaţia Hamas ar prelua conducerea Fâşiei Gaza: situaţie fără precedent pentru negociatorii israelieni.
MOŞTENIREA LUI YASSER ARAFAT
Liderul palestinian Yasser Arafat, pe numele său adevărat Rahman Abdel Rauf Arafat al Qudwa al Husseini sau cel de luptător Abu Amar, a decedat pe 11 noiembrie în clinica militară Percy, de lângă Paris, în urma unei maladii învăluite în mister. El rămâne în istoria relaţiilor israeliano-palestiniene prin rolul jucat în încheierea acordurilor de principiu între cele două părţi cu privire la autonomia palestiniană, negociate la Oslo şi semnate pe 13 septembrie 1993 la Washington, în cadrul unei ceremonii desfăşurate pe peluza din faţa Casei Albe, în prezenţa preşedintelui american de atunci, democratul Bill Clinton. Atunci, imaginea cu istorica strângere de mână dintre Yasser Arafat şi primul ministru israelian Yitzhak Rabin a făcut înconjurul lumii.
Prin aceste acorduri, negociate în secret timp de şase luni în capitala Norvegiei, Israelul şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei se recunoşteau reciproc, fapt consemnat în documentul intitulat “Declaraţia de principii asupra autonomiei palestiniene tranzitorii de cinci ani”, semnat la Washington, într-o amplă retrospectivă a evenimentului care a avut loc în urmă cu peste un deceniu. Documentul defineşte marile linii ale unei autonomii palestiniene interimare, proiectate pe o perioadă de cinci ani, în teritoriile ocupate de Israel, începând cu Fâşia Gaza şi Cisiordania. De altfel, la mai putin de un an de la momentul istoric din capitala federală americană, începutul perioadei de autonomie palestiniană a fost marcat prin acordul privind autonomia oraşelor Gaza şi Ierihon, parafat pe 4 mai 1994 la Cairo. În urma acestui acord, în iulie acelaşi an, Yasser Arafat a revenit triumfal în teritoriile palestiniene, după 27 de ani de exil şi a instaurat Autoritatea Palestiniană.
Pe 28 septembrie 1995, un nou acord interimar israeliano-palestinian, numit “Oslo II”, care se referea la extinderea autonomiei palestiniene, a fost semnat la Washington. Dar pe 4 noiembrie acelaşi an, premierul israelian, Yitzhak Rabin – protagonist alături de Yasser Arafat la ceea ce s-a numit “pacea celor bravi” – a fost asasinat de un extremist evreu care-l acuza de vinderea Eretz Israel, statul Israel în frontierele sale biblice, care cuprindeau Cisiordania şi Fâşia Gaza. Asasinarea premierului Rabin, partenerul lui Arafat în negocierile de pace, a dat o mare lovitură întregului proces de pace, iar, dacă ar fi reuşit, liderul palestinian şi-ar fi asigurat un alt loc în istorie. El a murit însă, într-un context în care era marginalizat pe plan internaţional, sprijinul său de bază era fragmentat, iar reputaţia de actor principal pe scena din Orientul Mijlociu sever diminuată.
Arafat a fost în mare măsură făcut responsabil pentru eşecul negocierilor de la Camp David, din iulie 2000, când Bill Clinton a încercat, în ultimele luni ale mandatului său, să obţină un acord durabil de pace între israelieni şi palestinieni. Împrejurările reale ale eşecului de atunci sunt însă mult mai complexe şi nu numai Arafat a fost vinovat. Fiecare parte a negocierilor a întâmpinat dificultăţi, în special în privinţa problemelor majore: frontierele, viitorul coloniilor evreieşti, statutul oraşului Ierusalim şi drepturile refugiaţilor palestinieni. Eşecul summit-ului de la Camp David a dus la declanşarea celei de-a doua Intifade, revoltă pe care Israelul a pus-o pe seama lui Arafat, pe care l-a acuzat că a revenit la vechile sale obiceiuri teroriste. Zonele care obţinuseră autonomie în urma acordurilor de la Oslo au fost reocupate de forţele israeliene, iar din decembrie 2001, Arafat a fost izolat în cartierul său general de la Ramallah, fiind practic scos din jocul politic de guvernul premierului Ariel Sharon şi de administraţia preşedintelui George W. Bush.
Dacă Bill Clinton era dispus să-i acorde liderului palestinian prezumţia de nevinovăţie, în contextul atentatelor sinucigaşe îndreptate împotriva civililor israelieni, preşedintele Bush, obsedat de problema terorismului, nu a arătat toleranţă în acest sens.
Cel mai sumbru moment al carierei politice a lui Arafat rămâne 1991, când, în timpul războiului din Golf, a sprijinit regimul lui Saddam Hussein, atrăgându-şi ostilitatea comunităţii internaţionale şi chiar a statelor arabe.
Publicat în : Politica externa de la numărul 21
