Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi Pakistan sunt într-o continuă deteriorare, aspect confirmat şi de ultimele evoluţii de pe teren marcate de schimburi de focuri între soldaţii celor două state în apropierea frontierei afgane.
Cauzele acestei decăderi a relaţiilor bilaterale sunt multiple, dar unul dintre cele mai importante aspecte este reprezentat de semnarea la data de 18 iulie 2008 a unui acord între preşedintele Bush şi primul ministru indian Manmohan Singh prin care SUA acordă asistenţă programului nuclear civil indian, dar în acelaşi timp se extinde şi cooperarea dintre cele două state în domeniul energetic şi tehnologia explorării spaţiale. Mulţi analişti consideră acest acord ca fiind o greşeală, având în vedere politica americană privind neproliferarea (mai ales în cazul Iranului şi Coreei de Nord). Discontinuitatea ar putea fi o greşeală tactică, ce ar putea pune în pericol întreaga strategie americană privind armele de distrugere în masă, precum şi politica în Asia de Sud-Est.
În aceste condiţii, Pakistanul simte nevoia unei cooperări mai ample cu alte poluri de putere pentru a reduce factorii de risc emişi de noua alianţa indo-americană, iar Republica Populară Chineză poate profita de acest context. Toate aceste evenimente se suprapun peste un dosar solid de acuzaţii formulate în trecut împotriva Chinei, conform cărora acest stat ar fi încurajat proliferarea armelor de distrugere în masă în ţări ca Iran, Coreea de Nord şi Libia. Acest nou context ar putea determina o cursă a înarmărilor fără precedent în această regiune.
Evoluţiile de pe teren vin să confirme faptul că Pakistanul consideră Statele Unite ca pe un aliat temporar, un jucător major ce mai devreme sau mai tîrziu va întoarce armele împotriva aliaţilor săi. Duşmanul tradiţional al statului pakistanez este India, iar apropierea dintre SUA şi India este percepută, în mod logic, ca o ameninţare împotriva securităţii şi integrităţii Pakistanului. În această ecuaţie o apropiere între China şi Pakistan pare fezabilă. Istoria dovedeşte tendinţa duplicitară a politicii externe americane în această regiune, iar China devine principala ţinta a eforturilor diplomaţiei pakistaneze, fiind soluţia perfect compatibilă cu obiectivele anti-indiene.
De partea chineză se poate înregistra un anumit grad de precauţie în ceea ce priveşte Pakistanul, datorită temerilor legate de islamismul extremist precum şi de problema uigurilor din provincia Xinjiang. Există dovezi conform cărora uigurii ar beneficia de adăpost şi antrenament în zonele tribale ale Pakistanului. Aceste aspecte ar putea determina precauţia chineză faţă de un posibil acord de cooperare în domeniul nuclear asemănător cu cel dintre SUA şi India.
Aceste evoluţii indică relativitatea relaţiilor ce se stabilesc la nivelul regiunii, precum şi imensul pericol privind proliferarea armelor de distrugere în masă. Pakistanul este prins într-o dilemă în ceea ce priveşte politica externă, iar deciziile viitoare vor avea un impact deosebit asupra intereselor regionale americane şi chineze.
