Este o glandă situată sub stomac, de formă alungită, cu o greutate de circa 70 g. Are atât o secreţie externă (exocrină) necesară digestiei, cât şi o secreţie internă (endocrină) necesare în reglajul glicemiei.
Secreţia externă numită şi suc pancreatic, se varsă în intestinul subţire. Acţiunea lui influenţează în special substanţele adipoase. Este bogat în enzime: amilaza (care transformă glucidele în glucoză), maltaza (maltoza, în glucoză), tripsina (care scoate aminoacizii pe rând din protide şi peptide), lipaza (grăsimile cu acizi graşi şi glicerina), carbonaţi şi bicarbonaţi de Na, care dau alcalinitatea sucului pancreatic.
Secreţia internă este insulina, care reglează cantitatea de zahăr din sânge, reţinând surplusul de glucoză sub formă de glicogen, la nivelul ficatului. Lipsa insulinei duce la o boală foarte gravă, numită diabet zaharat.
Pancreasul secretă enzime vitale pentru organism. În caz că se consumă multe alimente prelucrate industrial, se solicită dirijarea unui număr mare de enzime în stomac şi intestin. În felul acesta, este compromisă imunitatea, prin scăderea aportului enzimatic al funcţiilor imunitare. Enzimele au multiple roluri: de rupere a alimentelor în bucăţi mai mici; determină lanţul reacţiilor chimice care duc la nutrienţi; sinteza unor substanţe; determină aglomerarea de atomi în molecule etc.
Când pancreasul este bolnav, acesta devine ca o „bombă atomică” pentru organism. Splina îşi dublează volumul şi doare. La ecografie nu se observă că pancreasul este bolnav. Tumoarea la pancreas este foarte periculoasă deoarece nu prea se vindecă.
Bolile pancreasului sunt:
• Pancreatitele acute – cu dureri în epigastru, cu umflarea abdomenului (abdomen acut) datorită inflamaţiei căilor biliare sau alcoolismului. Dacă se blochează motricea intestinală, e necesară operaţia.
Pancreatitele hemoragice, apărute la persoane obeze în urma unui prânz abundent (pot duce la moarte) sau care apar în urma bolilor infecţioase (oreion).
• Pancreatita cronică este provocată de o obstrucţie parţială a canalului Wirsung (calculi, sarcoame), cu fecale albe şi grăsoase, cu resturi nedigerate de carne, cu diaree etc.
• Tumori pancreatice: cancer, sifilis, TBC etc.
• Diabetul zaharat caracterizat prin nepuţinta organismului de a utiliza zahărul (glucidele), ceea ce duce la creşterea zahărului din sânge, care este eliminat prin urină (glicozurie). Rolul principal în metabolismul (întrebuinţarea) glucidelor îl are hormonul pancreasului numit insulină.
Inflamaţia pancreasului, sau pancreatita, este probabil cea mai comună boală a acestui organ. Disfuncţia se poate rezuma la un singur sau mai multe episoade repetate sau poate deveni o boală cronică. Sunt mulţi factori asociaţi pancreatitei, printre care răni directe, anumite droguri, infecţii virale, boli ereditare şi deranjamente congenitale ale unui sistem.
Deşi cauza imediată a pancreatitei acute nu este întotdeauna clară, pare să implice unul sau mai mulţi dintre următorii factori: presiune crescută într-un canal datorată unei obstrucţii parţiale, pietre la bilă sau edeme; afecţiuni ale canalelor din organe care permit scăparea enzimelor digestive activate în substanţa pancreasului şi în ţesuturile înconjurătoare.
Suprastimularea mecanismului secretor de producţie a enzimelor în celulă poate duce la energizarea sistemelor de enzime intracelulare, rezultând în conversia proenzimelor în forme active care încep să digere organite celulare. Glanda începe astfel să se autodistrugă. Stricăciuni similare se pot produce în alte organe ale corpului cum ar fi plămânii, rinichii şi vasele de sânge care primesc aceste enzime activate prin sistemul celular. Nu este clar cum proenzima tripsinogenă este transformată în tripsină în celula afectată. Dar este cunoscut faptul că activarea altor proenzime începe din această conversie.
Gradul de distrugere al celulei pare să depindă de puterea factorilor cauzativi.
Dureri puternice localizate, abdominale şi de spate, datorate scurgerii de enzime, distrugerea ţesutului şi iritarea nervilor este cel mai des simptom de pancreatită acută. În cazuri grave poate apărea stopul respirator, şocul sau chiar moartea. Gravitatea simptomelor depinde în general de cât de afectat este pancreasul; rata de mortalitate este de aproape 50% în cazurile de pancreatită gravă, dar este mai mică de 5% în cazuri mai puţin grave. Diagnosticul este confirmat de detecţia unui nivel ridicat de enzime pancreatice în sânge şi dacă funcţia celulei este perturbată de procesul inflamator, de niveluri ridicate ale glucozei sanguine.
Scanările ultratomografice ale abdomenului superior au arătat un pacreas mărit şi infectat. Dureri puternice, de multe ori urmate de febră, sugerează prezenţa unui pseudochist sau abces provocat de focare de infecţie în pancreas.
Pancreatita acută este tratabilă prin terapie susţinută, cu înlocuirea fluidului şi a sărurilor, prin controlul durerii. În cazuri severe, spălarea ţesuturilor moarte şi a enzimelor aditive din cavitatea abdominală în timpul operaţiilor poate fi benefică. În timpul recuperării postoperatorii, prevenirea unui nou atac este obiectivul principal.
În plus, îndepărtarea pietrelor, oprirea consumului de alcool, scăderea nivelului grăsimilor din sânge printr-o dietă corespunzătoare şi încetarea consumului de droguri pot fi măsuri folositoare. Acolo unde atacuri repetate ale pancreatiei au dus la cicatrici ale venei pancreatice principale, repararea pe cale chirurgicală poate preveni alte atacuri.
Pancreatita cronică
Pancreatita cronică urmează rareori atacurilor pancreatice repetate. Pare a fi o dereglare separată care duce la dopuri mucoase şi la precipitarea sărurilor cu calciu din venele pancreatice mai mici. Urmează pierderea progresivă a ţesutului pancreatic, probabil ca o consecinţă a inflamaţiei continue datorate blocajului venelor. Calcificarea progresivă care în timp duce la formarea de pietre în canalele pancreatice principale a fost atribuită producţiei diminuate de proteine care ţin calciul în soluţii.
Alcoolismul şi anumiţi factori ereditari sunt responsabili pentru aproape toate cazurile de pancreatită cronică întâlnite în ţările vestice. Malnutriţia cronică de proteine este un factor important în ţările subdezvoltate. Dureri abdominale, diabetul şi malabsorbţia intestinală a nutrienţilor dietari sunt simptomele principale ale pancreatitei cronice. Pierderea greutăţii şi deficienţa de vitamine solubile în grăsimi (A, D, E şi K) sunt frecvente. Tratamentul include abstinenţa de la alcool şi ingestia de enzime pancreatice care să controleze malabsorbţia.
Fibroza chistică a pancreasului
Fibroza chistică este moştenită, dar nu se manifestă decât dacă ambii membri ai unei perechi de cromozomi omologi poartă boala. Principala anormalitate funcţională la aceste persoane pare să fie elaborarea de către glandele mucoase a secreţiei cu concentraţii mari de proteine şi calciu. Acest dezechilibru duce la creşterea vâscozităţii secreţiilor şi la precipitarea mucusului şi a constituenţilor organici din canalele pancreatice. Procesul de înfundare din pancreas duce la o inevitabilă distrugere a ţesuturilor. Un proces similar din sistemul hepatic biliar produce focare de proliferare a infecţiior biliare, o formă de ciroză. La această boală tratamentul constă în înlocuirea pe cale orală a enzimelor pancreatice.
Cancerul
Îmbolnăvirea pancreasului apare în principal de la sistemul de canale. Frecvenţa cancerului pancreasului a cresut (mai mult la bărbaţi decât la femei) şi a depăşit rata cancerului stomacal.
Nu au fost identificaţi anumiţi factori de risc, cu toate că s-a sugerat că această boală apare mai mult printre diabetici şi la persoanele cu pancreatită cronică. Dureri abdominale, deseori radiind spre spate, şi scăderea în greutate sunt cele mai frecvente simptome ale cancerului pancreatic. Diagnosticul este dat în cele mai multe cazuri de tomografia computerizata, de multe ori diagnostic întărit de biopsie.
Nu există tratament eficient, şi mai mult de 90% din pacienţi mor în primul an de la diagnostic. Dacă masa tumorală este localizată şi nu a invadat vasele de sânge şi nervii care înconjoară pancreasul, poate fi scoasă prin operaţie. Radiaţiile şi chimioterapia s-au arătat a fi tratamente promiţătoare ca agenţi terapeutici dacă terapia începe prompt în cursul bolii şi e continuată pentru perioade lungi.
