Dacă Washingtonul nu face o schimbare în politica externă, s-ar putea apropia de un moment de cotitură în ce priveşte capacitatea de a juca un rol important în Asia de Est. Mai mulţi factori – între care concentrarea atenţiei asupra Irakului, resursele limitate şi un slab management al alianţelor – erodează poziţia SUA în Pacificul de vest. Dacă aliaţii îşi pierd încrederea în politica SUA, americanilor le va fi mult mai greu să răspundă provocărilor regionale şi să facă faţă ascensiunii Chinei. Însă tocmai asta se întâmplă.
Din punct de vedere politic, participarea administraţiei Bush la “Discuţiile în şase” privind Coreea de Nord, într-un format absolut neadecvat, generează tensiuni în relaţiile cu unii din partenerii lor cheie în Pacific. În tot acest proces, chiar cu negociatorii americani făcând concesii Phenianului la fiecare pas, au trecut cu vederea preocupările celor mai apropiaţi aliaţi ai lor. Japonia, de pildă, a refuzat să acorde orice ajutor economic până când Coreea de Nord oferă explicaţii complete şi sincere privind cetăţenii japonezi pe care i-a răpit în anii 1970 şi 1980. Japonia a cerut Departamentului de Stat al SUA să nu încheie nicio înţelegere cu Phenianul până la rezolvarea problemei răpirilor.
Washingtonul a asigurat Tokyo că nu va fi „lăsat la strâmtoare”, însă Departamentul de Stat a decis că nu va condiţiona oficial o înţelegere în privinţa programelor nucleare ale Coreei de Nord de rezolvarea problemei răpirilor. Mult mai rău încă, din punctul de vedere al Japoniei, este că SUA ar putea să şteargă în curând Phenianul de pe lista susţinătorilor terorismului. Numeroşi japonezi vor privi scoaterea de către SUA a Coreei de Nord de pe lista teroriştilor fără a se rezolva problema răpirilor drept o trădare.
Nici Coreea de Sud nu este mulţumită de politica actuală a SUA. Noul preşedinte, Lee Myung-bak, care tocmai a vizitat Washingtonul, afirmă că este inacceptabil ca SUA să încheie acorduri bilaterale cu Coreea de Nord ignorând Seulul. Dar dacă Casa Albă îşi slăbeşte poziţia în ce priveşte armele nucleare ale Coreei de Nord, îi va fi foarte greu lui Lee să-şi menţină politica de neacordare de ajutoare economice Phenianului până când dictatorul Kim Jong Il îşi îndeplineşte promisiunile.
O atitudine mai laxă asupra Coreei de Nord ar putea fi rezonabilă dacă SUA îşi atinge ţelul unei „eliminări complete, verificabile şi ireversibile” a programelor sale nucleare. Dar foarte puţini specialişti consideră că Kim Jong Il îşi va preda voluntar armamentul. Pentru celelalte ţări din regiune, ştergerea Phenianului de pe lista teroriştilor fără a se suspenda programele nucleare şi de proliferare face SUA să pară nedemnă de încredere şi disperată.
Cu o Chină care îşi sporeşte bugetul militar cu rate de două cifre în fiecare an, aliaţii SUA se întreabă dacă pot avea încredere în angajamentele de securitate ale Statelor Unite. Dar “Discuţiile în şase” nu sunt singurul aspect al slăbirii poziţiei SUA în regiune. Probleme generale de securitate provoacă şi ele tensiuni crescânde în alianţele americane . De pildă, oficiali sud-coreeni au afirmat în mai multe rânduri că speră să amâne dizolvarea Comandamentului Forţelor Mixte (CFC), prin care trupele SUA şi sud-coreene sunt puse sub coordonare americană pe timp de război. Până acum, oficialii de la Pentagon şi Casa Albă au refuzat să ia în discuţie programul, conform căruia CFC urmează să fie dizolvat în 2012. Ofiţerii militari sud-coreeni consideră că nu vor avea capacitatea de a prelua controlul pe timp de război până la acea dată. Încăpăţânarea SUA asupra acestui punct ne-ar putea foarte bine dereriora relaţiile militare strânse cu Seul.
Mai mult, cu o Chină care îşi măreşte bugetul de război cu rate de două cifre în fiecare an, aliaţii SUA se întreabă, evident, dacă pot avea încredere în angajamentele de securitate ale SUA. Retrăgându-şi trupe din Coreea de Sud şi Okinawa, Statele Unite ridică întrebări despre o posibilă retragere mai substanţială a SUA în Asia de nord-est. Între timp, atât Australia cât şi Japonia au vrut să cumpere avioane de luptă americane, F-22 Raptor – şi totuşi Washingtonul refuză să ia în considerare exportarea sau acordarea de licenţe pentru producţia modificată de F-22, iar finanţarea federală a producţiei de F-22 va fi suspendată după 2009.
De o importanţă mai mică pentru aliaţii SUA, deşi nu cu mult, este eşecul repetat al Washingtonului de a răspunde la provocările Chinei, între care urmărirea vapoarelor americane, refuzarea permisiunii de ancorare în porturi pentru navele Marinei americane, încercările de a le sparge sistemele IT sau doborârea unui satelit meteo. Statele Unite par dispuse să permită Chinei să schimbe regulile comportamentului internaţional în Pacific, fapt care va reduce sentimentul de siguranţă al tuturor popoarelor din regiune, şi le va spori suspiciunile legate de China.
Aliaţii SUA sunt la fel de preocupaţi de politicile economice, mai ales acum când creşterea globală a încetinit. În timp ce China semnează acorduri economice bilaterale şi multilaterale, Congresul controlat de Democraţi subminează înţelegerile de liber schimb. Foarte important, probabila neratificare în Congres a Acordului de Liber Schimb Coreea – SUA (KORUS FTA) va fi o lovitură pentru alianţa americano-coreeană. Oficialii coreeni consideră că renunţarea la KORUS FTA nu doar va afecta planurile de revitalizare economică lansate de preşedintele Lee, ci va trimite un semnal mai larg privind lipsa de interes a SUA faţă de alianţă. Este greu de explicat oficialilor sud-coreeni că pactul comercial este subordonat preocupărilor de politică internă; aliaţii SUA îl vor primi ca pe o dovadă că nu se poate avea încredere în America. Similar, Japonia şi alte ţări prietene, ca Singapore, se plâng deschis de absenţa amaricanilor de la Summitul Est-Asiatic, precum şi de lipsa de interes la nivel înalt faţă de şedinţele Asociaţiei Popoarelor sud-est asiatice.
Acasă, guvernanţii declară că SUA este profund angajată în Asia de Est şi rămâne un partener de încredere. Dar în politica globală, percepţia contează la fel de mult ca realitatea. SUA este văzută tot mai mult ca fiind distantă, dispusă (chiar nerăbdătoare) să facă pe plac guvernelor care se opun politicilor sale, şi lipsită de o viziune strategică pentru regiune.
Nimeni nu spune că SUA îşi va abroga cu bună ştiinţă alianţele din Asia în viitorul apropiat. Însă dacă va continua să nu dăm atenţie partenerilor, într-o bună zi s-ar putea trezi eşuată în Pacific.
