Alianţa Dreptate şi Adevăr a câştigat alegerile din 2004 deoarece o bună parte a electoratului se săturase efectiv de imoralitatea PSD. Astfel, Alianţa a mizat pe un discurs de “intransigenţă morală”, avându-l ca purtător de lance pe Traian Băsescu. Cum însă PNL este mai degrabă un partid oscilant din acest punct de vedere, stindardul intransigenţei morale a fost preluat de PD.
Ambiguitatea liberalilor
Deşi acţionau împreună, liberalii au avut tot timpul un comportament oscilant. Din acest punct de vedere, este evident că ei nu ar fi reuşit niciodată să potenţeze o parte a electoratului care a marşat la discursul lui Traian Băsescu. Să ne amintim că în zilele din preajma alegerilor, o parte a liberalilor vorbeau de un potenţial guvern PSD-PNL, idee care se pare că nu i-a părăsit nici acum, existând lideri liberali cărora ideea le surâde fie şi numai pentru faptul că ar reduce capacitatea de şantaj a preşedintelui şi a PD. Oricât de tentantă ar fi această perspectivă pentru aceşti liberali, din punct de vedere politic ar fi o catastrofă, o adevărată sinucidere politică. Împreună cu PD, PNL a hrănit un orizont de aşteptare (mai ales după lansarea tandemului Stolojan/Băsescu) care nu-i mai permite acum astfel de deplasări.
Acelaşi lucru este valabil despre potenţiala alianţă cu “soluţia imorală” PUR (PC) pe care chiar Călin Popescu Tăriceanu era gata să o parafeze. Semnalele primite constituie o indicaţie foarte exactă despre ce s-ar întâmpla în cazul unei relaţii cu PSD. Din această cauză, mai mulţi lideri liberali s-au pronunţat în ultima perioadă vehement împotriva unei alianţe cu PSD.
De altfel, întreaga istorie a PNL este un şir de oscilări între “bine” şi “rău”, care nu-l fac un candidat ideal pentru rolul de stindard al intransigenţei. De aceea, PNL a avut întotdeauna alături partide care au preluat acest rol. La alegerile din 1996 a fost PNŢCD-ul, acum este PD.
Cum a ajuns PD pe post de PNŢCD
PNŢCD a fost, graţie în primul rând personalităţii strivitoare a lui Corneliu Coposu, reprezentantul intransigenţei morale. O idee mai degrabă exotică într-o Românie a “lanţului slăbiciunilor”, în care de la mic la mare toată lumea “are pe cineva”. Gradul de exasperare pe care îl atinsese populaţia după 6 ani de guvernare socialist-comunistă caracterizată de o imoralitate exacerbată a dus la putere la alegerile din 1996 coaliţia condusă de PNŢCD.
Numai că instransigenţa morală este o sabie cu două tăişuri. O dată ce s-a creat un orizont de aşteptare, el trebuie şi îndeplinit, altfel apare o stare de frustrare care duce la extrema cealaltă. PNŢCD a căzut victimă propriului refuz de a acepta compromisul făcând practic imposibilă coabitarea cu nişte colegi de coaliţie (printre care PNL şi PD) care aveau alte interese. De altfel, se spune despre Traian Băsescu că ar fi “groparul PNŢCD”, afirmaţie care este mai degrabă propagandistică. PNŢCD a fost în primul rând victima incapacităţii sale de a gestiona o coaliţie şi a unei acute lipse de competenţe.
Prin alegerile din 2000, PSD revine la putere şi prin modul în care a administrat ţara în cei patru ani de zile a condus din nou la apariţia unei nevoi de “soluţie morală”. Ca atare, orizontul de aşteptare al soluţiei morale a fost activat încă o dată.
Alianţa “Dreptate şi Adevăr” – prin însăşi numele său – a preluat acest orizont, încercând să răspundă aşteptărilor.
Având destul de proaspătă în minte experienţa CDR, A.D.A. ar fi trebuit să-şi ia unele minime măsuri de precauţie. Din păcate, cele două partide nu au făcut altceva decât să facă la putere ceea ce (nu) ştiau cel mai bine. Neaşteptându-se să câştige alegerile, cele două partide au venbit cu un surogat de program economic, insuficient pregătit, efectele acestei încropeli simţindu-se acum din ce în ce mai mult.
De asemenea, discuţiile uneori neprotocolare şi incapacitatea cronică de colaborare eficientă, amplificată de o presă devenită brusc liberă, au creat imaginea unei guvernări dezastruoase, deşi realitatea nu este chiar atât de neagră.
PD – stindardul moralităţii
Faptul că PNL scade încontinuu în sondaje în vreme ce PD creşte se datorează faptului că în presă şi în imaginarul public Băsescu rămâne “cavalerul fără teamă şi prihană” ce luptă împotriva “sistemului ticăloşit”. Deocamdată, această imagine a fost întărită de oscilările şi ezitările liberalilor, care au cauţionat până acum neîmplinirile “programului moral”. Rămâne însă de văzut cât va mai reuşi pe termen lung să păstreze această imagine.
Deja presa a început să ştirbească din imaginea preşedintelui – vezi cazul casei preşedintelui, rămas în coadă de peşte, situaţia grupului de interese Bittner-Cocoş şi altele. De asemenea, faptul că până acum nu a dat nici un semnal – altfel decât răţoielile la adresa guvernului – de luptă împotriva “sistemului ticăloşit” sau a grupurilor de interese nu va rămâne fără urmări pe termen lung. Deocamdată, şefii serviciilor secrete sunt tot cei de pe vremea PSD-ului, la Cotroceni mai sunt din consilierii lui Ion Iliescu, lucruri pe care presa le aminteşte din când în când, fără însă a fi vreo campanie concertată. Numai că ea poate fi declanşată oricând.
Deocamdată, preşedintele este puternic, rămâne însă întrebarea până când. Exemplul PNŢCD ar trebui să dea fiori reci celor din PD. Cu cât o aşteptare este mai mare, cu atât căderea va fi mai dureroasă.
Ultima lovitură de imagine a fost demisia ministrului Miclea, demisie care a confirmat comportamentul dual al PD care se comportă la putere ca şi când ar fi în opoziţie. Demisia ministrului Educaţiei şi Cercetării este cusută cu aţă albă – atâta vreme cât bugetul fusese discutat înainte şi cu liderii PD. Nu este prima demisie de “inspiraţie cotrocenistă” care se înscrie în subminarea PNL şi întărirea rolului de stindard moral al PD şi al lui Traian Băsescu. Înainte au fost Ionuţ Popescu şi Mona Muscă.
O mână de ajutor de la PSD
Imaginea de ansamblu a Alianţei şi implict a PD s-ar fi deteriorat mai devreme şi mult mai rapid dacă PSD ar fi acţionat ca un adevărat partid de opoziţie. Deocamdată, acesta pare prins în scandalurile interne şi este incapabil de a reacţiona altfel decât haotic şiineficient.
Absenţa unei alternative face ca, pentru moment, situaţia să stagneze. Însă perioada 1996-2000 a demonstrat că românii se pot lecui de atâta intransigenţă morală, mai ales dacă observă că aceasta este absolut ineficientă.
Ironia sorţii
Paradoxal, în momentul de faţă, victima nu este atât PNL, aşa cum încearcă aproape întreaga presă să ne convingă, cât PD. Atâta vreme cât PNL nu intenţionează să joace alt rol decât acela de “reprezentant al clasei de mijloc”, fără nici un fel de aspiraţie către moralitate, PD a preluat o sarcină ingrată, pentru care nu este nici foarte pregătit şi nici nu dispune de toate datele necesare. El a preluat toate aspiraţiile de intransigenţă morală ale electoratului şi, atâta vreme cât nu va oferi acestuia “sânge”, conform aşteptărilor create chiar de către preşedinte cu al său celebru “la ţepe, în piaţa Victoriei”, va ajunge singur să plătească nota de plată a aşteptărilor înşelate, asemenea PNŢCD.
De la PNL nu are nimeni aşteptări morale. Tot ceea ce trebuie să facă acest partid este să guverneze eficient. El şi-a asumat programul economic şi toate problemele legate de acesta i se vor deconta. Numai că, din acest punct de vedere, PNL este ajutat de o conjunctură economică favorabilă, economia românească fiind pe un trend ascendent, demonstrat şi de faptul că, în ciuda catastrofelor naturale suferite, economia tot a crescut cu aproape 5%. Numai că aşteptările morale sunt mult mai înalte şi mai greu de satisfăcut.
Traian Băsescu este acuzat de mulţi că a fost groparul PNŢCD. Acum, el s-a pus singur în rolul de autoritate morală jucat pe vremuri de Corneliu Coposu şi, implicit, a pus PD în rolul PNŢCD. Numai de el depinde ca partidul său să nu aibă aceeaşi soartă.
