Criza gazului din iarna 2005-2006 a adus pe masa de discuţii a liderilor europeni problemele energetice ale Uniunii Europene, unul din punctele sensibile al securităţii şi deopotrivă ale economiei continentului. Anul 2006 a stat sub semnul dezbaterilor asupra acestui subiect purtate între statele Uniunii, între Bruxelles şi Rusia, între Germania, Polonia, Ucraina separat şi Rusia, exemple suficiente pentru a vedea în jurul cui se învârt marile provocări ale Dosarului Energia.
O politică energetică la nivel european
Politica energetică este pentru orice stat al lumii un domeniu economic în aceeaşi măsură în care aparţine strategiei şi securităţii naţionale. De aceea este greu de crezut că un stat poate să cedeze o parte din suveranitatea sa în această sferă unei instanţe superioare din care face parte. Chiar şi în interiorul Uniunii Europene cel mai potrivit cuvânt referitor la această politică este mai degrabă „strategie”. Istoria dovedeşte că, deşi chestiunile energetice au fost importante încă de la fondarea Comunităţilor Europene, în 1957 fiind înfiinţată Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, doar perioadele de criză cum au fost cele din anii ‘70 au coagulat o colaborare mai strânsă în domeniu. Tratatele care au urmat nu au creat o bază legală specifică pentru politica energetică comunitară, aceasta fiind ghidată doar de principiile generale ale Tratatului Euratom şi de anumite prevederi menţionate în capitolele “Piaţa internă” şi “Mediu”.
Scopurile comune declarate o dată cu publicarea primului document important în domeniu, Cartea Verde asupra Energiei din 1995, au fost: reducerea preţului produselor petroliere, îmbunătăţirea infrastructurilor, dezvoltarea cercetării asupra energiilor neconvenţionale. Zece ani mai târziu, în mai 2006, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre au căzut de acord asupra unui alt document important care se vrea punctul de reper al reformei. Este vorba despre Cartea Verde redactată de Comisia Europeană şi intitulată „O strategie europeană pentru o energie sustenabilă, competitivă şi sigură” care trasează principiile-far ale noii politici energetice: să contribuie în mod echilibrat la securitatea aprovizionării cu energie, competitivitate şi dezvoltare durabilă (cei trei piloni de bază), să asigure transparenţa şi nediscriminarea pe piaţă, să fie în acord cu legile concurenţei, să respecte obligaţiile serviciilor publice, să respecte suveranitatea statelor membre în ceea ce priveşte sursele energetice esenţiale şi alegerea mixului de energie. Aceste recomandări trebuie să se concretizeze cât mai curând în soluţii şi propuneri o dată cu apariţia Cărţii Albe a Comisiei Europene.
Punctele sensibile
Respectarea legilor concurenţei în sfera energetică este un punct esenţial al reformei, iar mijloacele pentru stimularea acesteia sunt accelerarea cooperării transfrontaliere şi regionale şi implementarea transparentă a legislaţiei existente. Prin aceste măsuri se doreşte în primul rând eliminarea monopolurilor sau a poziţiilor dominante de pe piaţa energetică internă a Uniunii şi prin aceasta stimularea preţurilor competitive la energie.Prima măsură iniţiată în acest domeniu datează din anii 1999-2000 când a fost decisă liberalizarea, până în anul 2004, a pieţelor europene de energie electrică şi gaze. Consiliul European de la Barcelona din 2002 a luat decizia introducerii unei Directive comune pentru gaz şi energie, act foarte important deoarece simplifică regulile şi omogenizează piaţa unică europeană.
Un al doilea aspect important se referă la „energia sustenabilă” în strânsă legătură cu politica industrială şi de mediu, această direcţie de acţiune trebuind să-şi găsească cele mai bune mijloace pentru a nu afecta echilibrul ecologic şi a folosi raţional sursele energetice. Sporirea până în 2015 a procentului de energii ecologice şi regenerante cu 15% este o ţintă de atins pentru Uniunea Europeană. Dintre statele membre, Germania este şi cel mai mare consumator de energie, dar se numără şi printre cele mai preocupate state în valorificarea noilor surse generatoare de energie: energia hidro, energia vântului pe apă şi pe uscat, pila fotovoltaică, biomasa, energia solară, geotermală şi deşeurile urbane.
Securitatea energetică şi dependenţa de Gazprom
Însă punctul esenţial al chestiunii energetice în Europa îl constituie securitatea aprovizionării cu energie, fie că este electrică, gaz sau petrol. Comisia Europeană consideră esenţiale în acest sens dezvoltarea unei politici externe şi comerciale comune, revitalizarea dialogului UE-Rusia şi intrarea în vigoare în 2006 a Tratatului Energetic pentru Sud-Estul Europei.
Discuţia purtată la nivel oficial de liderii europeni la sfârşitul lunii martie 2006 la summitul dedicat energiei a avut ca subiect principal căutarea unei alternative la dependenţa aproape totală a Uniunii Europene de energia rusească. Până în prezent nu au fost găsite soluţii concrete comune, opţiunile fiind lăsate în seama statelor membre.
Uniunea Europeană este dependentă de energia rusească (gaze naturale şi petrol) în proporţie de peste 50%. O scurtă analiză a acestei dependenţe ar arăta în felul următor: Gazprom este principalul producător de gaze naturale din Europa, exportând către UE o cantitate de 140-150 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, adică o treime din necesarul de gaze naturale al UE, 80% din conducte străbat teritoriul Ucrainei, iar Germania este cel mai mare beneficiar al gazului provenit din Rusia. Summitul de anul acesta desfăşurat la Soci a reconfirmat relaţiile încordate care domină acest subiect dat fiind abuzul de poziţie dominantă de care este acuzat Gazprom. Preşedintele Putin a negociat de pe poziţii de forţă această chestiune. Singura replică posibilă în acest moment ar fi ca Bruxellesul să ameninţe curestricţionarea accesului liber al Gazprom pe piaţa de retail.
În acest context Germania este interesată atât de păstrarea bunelor relaţii cu Rusia şi continuarea colaborării în aprovizionarea cu energie, prin demararea construcţiei în 2005 a unui gazoduct pe sub Marea Baltică pentru a conecta direct Rusia cu piaţa germană (conducta ar urma să livreze anual 55 de miliarde de metri cubi de gaz) .
Polonia şi ţările baltice sunt însă nemulţumite de proiectul care ocoleşte teritoriile lor diminuându-le importanţa ca ţări de tranzit, ameninţându-le securitatea şi scăzând importanţa pe care şi-o doresc să o aibă faţă de Rusia.
Ce va fi?
În lipsa unei strategii unanim recunoscute şi pe baza libertăţii pe care o au guvernele naţionale în politica energetică, marile state europene se orientează după cum le dictează propriul interes naţional. Lipsa unei strategii coerente comune la nivelul UE este motivată de importanţa pe care o joacă acest sector în securitatea naţională. Germania, Marea Britanie şi Olanda s-au opus în 1992 unei propuneri făcute de Comisie pentru a introduce în Tratatul de la Maastricht anumite competenţe energetice pentru structura comunitară.
Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, are însă pe agendă realizarea unui nou acord energetic între Rusia şi Uniunea Europeană în anul 2007 când va expira acordul actual semnat în anii ’80.
Până la concretizarea noii înţelegeri cu Rusia, liderii statelor europene acordă un loc din ce în ce mai important chestiunilor energetice în relaţiile pe care le stabilesc cu terţi şi caută permanent alternative. Conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), inaugurată pe 25 mai 2005 şi care conectează Marea Caspică şi coasta estică a Turciei, a fost construită pentru a oferi o alternativă la dependenţa vestului de un Orient Mijlociu instabil şi de capricioşii membri OPEC. În acest context, importanţa Turciei pentru Uniunea Europeană creşte considerabil. Conducta este un element important care poate balansa puterea în regiunea Asiei Centrale, iar relaţiile comerciale bilaterale, inclusiv uniunea vamală Turcia-UE din 1995 vor deveni mai strânse.
Beneficii pentru România
Concretizarea noii strategii energetice europene poate fi benefică şi pentru România aducând în atenţie o altă rută pentru transportul de gaz şi petrol dinspre Caucaz spre UE prin Ucraina, România şi Bulgaria. Proiectul Nabucco este unul grandios şi esenţial atât economic, cât şi strategic. Proiectul urmăreşte să creeze o reţea de infrastructură prin care gazele din zona Mării Caspice şi a Orientului Mijlociu să ajungă în Europa Centralătranzitând 5 ţări, printre care şi România, şi oprindu-se în Austria.
În acest context de acţiune directă a statelor membre şi de preocupare crescută a nivelului comunitar, toamna 2006 se anunţă a fi fierbinte din punct de vedere energetic. În septembrie, Comisia Europeană va prezenta planul referitor la eficienţa energetică, iar lunile următoare vor sta sub semnul lucrărilor Consiliului Energiei, a summitului Uniunea Europeană-Rusia pentru discutarea chestiunilor energetice şi accederea Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului.
