În romanul său din 1849, Les Guepes, Alphonse Karr făcea afirmaţia rămasă clasică: “Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât ele rămân mai mult neschimbate.” În cazul Statelor Unite ale Americii, în anul 2005 însă, contrariul ar putea fi adevărat: cu cât rămân lucrurile mai mult neschimbate, cu atât mai multe şanse au să se schimbe… în rău. Din acest punct de vedere, întocmirea unei liste cu potenţialele ameninţări la adresa SUA anul acesta provoacă o senzaţie ciudată de déjŕ-vu. În fond, o astfel de listă nu e nimic mai mult decât o lungă enumerare de politici economice care au luat-o razna. În esenţă, aceeaşi listă putea fi întocmită şi în 2004, sau 2003, sau în anii trecuţi.
Ameninţările de care vorbim includ: apelul constant şi în urcare la o creştere economică finanţată prin datorii şi în acelaşi timp un dezechilibru tot mai mare al deficitului comercial, care conduc SUA tot mai departe spre dependenţă financiară şi lăsându-le îndatorate până la un nivel periculos faţă de naţiunile rivale, care ar putea (cel puţin în teorie) să oprească robinetul în orice moment. Ceea ce la rândul său apare pe fondul unui război în Irak din ce în ce mai problematic, din ce în ce mai asemănător celui din Vietnam, dar şi pe fondul unei continue crize a preţurilor la energie, care generează o competiţie pentru asigurarea surselor de energie din ce în ce mai frenetică ce va intensifica, ea însăşi, rivalităţile globale şi regionale deja existente.
Aşa cum un balot de paie îmbibat în cherosen poate părea inofensiv până în clipa în care cineva aprinde un băţ de chibrit, tot astfel, deşi problemele economice de durată ale SUA nu au condus încă la dezlănţuirea Armaghedonului financiar, aceasta nu minimizează ameninţarea pe care o reprezintă în fond. Pentru observatorii economici, în 2005 cheia este desigur identificarea acelui eveniment (sau a acelei combinaţii de evenimente) ce ar putea reprezenta băţul de chibrit ce ar putea aprinde acest balot de paie – dacă într-adevăr există un astfel de “eveniment” care poate precipita izbucnirea unei crize a capacităţii de îndatorare fără precedent în istorie.
Ceea ce este ciudat în legătură cu astfel de crize este că ele au o modalitate sigură de a fi dezamorsate. Nu există nimic special legat de dinamica acestui fenomen ce ar putea să traseze o traiectorie prin care să poată fi stopată şi nici nu există un nivel anume de surplus financiar care în mod indubitabil ar pune capăt crizei. Începutul acestui sfârşit poate fi practic declanşat în orice moment, la orice nivel. Cu toate acestea, există o sumă de scenarii despre care putem crede că, în cele unsprezece luni care au rămas din anul 2005, ar putea atrage după sine fie o revenire, fie ceva foarte asemănător colapsului financiar.
Datoriile: politica steroizilor
Călcâiul lui Ahile pentru economia americană este cu siguranţă datoria. În general, se presupune că o creştere a creditelor stimulează consumul şi cererea din partea consumatorilor. Pe termen scurt, ideea este corectă, dar pe termen lung discuţia se poartă în cu totul alţi termeni. Când nivelul datoriei ajunge la cotele la care a ajuns SUA astăzi, o creştere suplimentară a datoriei, generată de extinderea creditului, poate acţiona ca o povară asupra cererii. Şi semnele acestei perspective deja plutesc în aer, reprezentate în principal prin nivelul modest (în comparaţie cu standardele istorice) al creşterii economice americane în timpul primului mandat al lui George W. Bush.
Să ne imaginăm actualul munte de datorii naţionale în termenii unei politici echivalente cu acţiunea steroizilor. Până acum a reuşit să creeze o imagine destul de flatantă de prosperitate economică, aşa cum steroizii folosiţi în base-ball au îmbunătăţit performanţele unor sportivi în ultimii zece ani. Dar, spre deosebire de meciurile de base-ball din liga superioară, forţate să treacă la acţiune de scandalul iscat şi de ameninţările Senatului, autorităţile monetare şi financiare ale statului refuză în continuare să implementeze politici menite să atenueze creşterea poverii de datorii. Dacă s-a reuşit ceva, aceasta este instalarea unei dependenţe, iar politica adoptată pare a fi menită să încurajeze folosirea unor doze din ce în ce mai mari de îndatorare. Fiecare măsură de ajutor sau promisiune a unei plase de siguranţă guvernamentale a făcut doar să împingă lucrurile în aceeaşi direcţie: criza Penn Central; ajutoarele guvernamentale la Chrysler şi Lockhead; salvarea unei părţi substanţiale din economiile şi creditele din sistemul bancar la începutul anilor ’90; şi reticenţa încăpăţânată a oficialităţilor SUA de a reglementa sistemul financiar din ce în ce mai speculativ, care nu a dus decât la eşecuri gen Enron sunt tot atâtea cazuri relevante pentru pericolele puse de datoriile excesive, corupţie în practicile financiare, contabilitatea extrem de dubioasă şi un nesfârşit conflict de interese.
Rezultatul acestei reticenţe de a privi în ochi consecinţele exceselor americane în materie de credite – un nivel al datoriei guvernamentale de 7,5 trilioane dolari. Din acestea, un trilion reprezintă datoria istorică, iar celelalte 6,5 trilioane s-au adunat în ultimii treizeci de ani, ultimele două trilioane în ultimii opt ani, iar ultimul trilion doar în ultimii doi ani. Potrivit economistului Andre Gunder Frank, “toată datoria Unchiului Sam, incluzând aici creditele private de consum, creditele ipotecare etc., în valoare de aproape 10 trilioane dolari, plus creditele contractate de companii, inclusiv prin instrumente financiare – opţiuni, instrumente derivate şi altele – plus datoria guvernamentală naţională şi locală se ridică la un inimaginabil, imposibil de vizualizat 37 trilioane dolari, adică aproape de patru ori mai mult decât PIB-ul Unchiului Sam”. Acest nivel crescut şi crescând de îndatorare va exercita o presiune deflaţionistă uriaşă asupra activităţii economice, dacă creşterea datoriei se încetineşte substanţial – cu alte cuvinte, echivalentul economic al unui cerc vicios din care nu există ieşire.
Economia “Blanche Dubois”
Situaţia economiei americane devine încă şi mai precară dacă ne gândim că cei mai importanţi creditori sunt străini. În prezent, economia SUA este ţinută pe linia de plutire de o cantitate enormă de împrumuturi externe, care permit consumatorilor americani să continue să importe, ceea ce la rândul său măreşte deficitul comercial deja ridicat. În esenţă, situaţia ar putea fi definită, cu referire la piesa “Un tramvai numit dorinţă”, ca o economie de tip “Blanche Dubois”, adică dependentă în mare măsură de “bunătatea străinilor” pentru a-şi susţine prosperitatea. Este de asemenea un aranjament extrem de dezechilibrat care, foarte probabil, se va încheia brusc dacă respectivii creditori externi – parteneri comerciali tradiţionali ca Japonia, China, şi Europa – pur şi simplu se hotărăsc, din cine ştie ce motiv, să reducă împrumuturile către Statele Unite.
China, Japonia şi alţi creditori străini importanţi sunt consideraţi dispuşi să susţină status quo-ul pentru că propria producţie industrială şi rata şomajului sunt considerate a fi mai importante pentru ei decât riscul imploziei celei mai importante pieţe de vânzări pe care o au, dar această presupunere se bazează pe un grad de raţionalitate care este posibil să lipsească, într-un moment de criză, unuia sau altuia dintre sistemele respective. Tot ce trebuie să facem este să ne imaginăm primele semne că economia scapă de sub control, şi atunci este destul de uşor să ne imaginăm şi că Japonia sau China, confruntate cu propriile provocări economice interne, ar putea acorda prioritate acestora din urmă, în defavoarea sprijinirii consumatorului american. Dacă, spre exemplu, ar apărea o criză bancară în China (care are propriile semnale de alarmă), Beijingul ar putea foarte bine să fie pus în situaţia de a trebui să-şi vândă o parte din obligaţiunile de stat pe care le deţine în SUA pentru a utiliza capitalul respectiv acasă, pentru stabilizarea propriului sistem financiar sau pentru a calma agitaţia politică a maselor de şomeri. Ce urmează este foarte uşor de prevăzut, căci avem de-a face cu un castel din cărţi de joc la nivel global.
China deja dă semne asupra intenţiilor sale pe termen lung în această privinţă. Aproximativ 50% din rezervele valutare ale Chinei din 2001 încoace au fost constituite în dolari. Anul trecut însă, în vreme ce rezervele naţionale au crescut cu 112 miliarde echivalent dolari, rezervele constituite în dolari au fost limitate la 25%, adică 25 miliarde, potrivit foarte bine informatei firme de consultanţă financiară din Montreal – Bank Credit Analyst.
Beijingul a indicat deja foarte clar că-şi va diversifica rezervele şi că va pune mai puţin accept pe dolari. Întrucât este cel mai mare creditor al SUA, China are evident avantajul în prezent, ca orice bancher care poate în orice moment să oprească un contract de credit dacă-şi vede clientul într-o situaţie insolvabilă. Dacă însă acest capital străin se mută într-o măsură tot mai mare spre alte zone decât dolarul şi consumatorii se văd lipsiţi de posibilitatea de a obţine uşor credite, ratele dobânzilor ar putea creşte semnificativ în SUA. În consecinţă, mulţi americani vor resimţi o scădere a nivelului de trai – un proces lent de măcinare care ar putea continua ani de zile, aşa cum s-a întâmplat în Japonia după ce la începutul anilor ’90 a trecut printr-o prăbuşire a sistemului de credit.
Chiar dacă China, Japonia şi alte ţări din estul Asiei continuă să protejeze corupţia financiară americană, o “ajustare” economică importantă ar putea fi generată pur şi simplu prin epuizarea financiară a consumatorilor supratensionaţi. Pentru că până la urmă ţara deja are un nivel al deficitului fiscal specific perioadelor de recesiune şi un nivel zero al economiilor individuale. Este o combinaţie care nu s-a mai întâlnit până acum. La începutul anilor ’80, când deficitul federal era cam la acelaşi nivel, rata de economisire a consumatorilor individuali era de 9%. Acest fundament al economiilor a permis guvernului să finanţeze deficitul uriaş printr-o scădere abruptă şi de scurtă durată a economiilor nete, operaţiune de o amploare fără precedent în istorie şi deloc repetabilă în prezent în SUA, lipsite de economii.
La graniţă: supraextinderea imperială
Încercarea de a restabili nivelul de economii este în sine incompatibilă cu aceea de a prelungi creşterea economică, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori ar fi identici. Iar Statele Unite nu-şi pot permite să încetinească creşterea economică, dată fiind amploarea angajamentelor militare în plină dezvoltare – dar şi foarte costisitoare – în afara ţării, şi în mod deosebit în Irak.
Preşedintelui Bush îi place să compare propria combinaţie de strategii economice, militare şi diplomatice cu amestecul de reduceri de impozite, iniţiative militare şi împrumuturi masive, promovată de preşedintele Reagan în anii 1980. Consilierii lui economici, în mod deosebit vicepreşedintele Dick Cheney (supranumit “Deficitele nu contează”), par să creadă că enormele deficite comerciale şi fiscale din prezent nu se vor dovedi mai periculoase în următorii zece ani decât au fost în perioada lui Reagan.
Dar, dacă revenim la paralela cu Vietnamul, observăm un precedent istoric mai puţin încurajator: deciziile luate întâi de preşedintele Johnson şi apoi de preşedintele Nixon de a finanţa conflictul nedorit de cetăţeni prin împrumuturi şi inflaţie, şi nu prin creşteri de impozite. Rezultatul final al deciziilor lor legate de Vietnam a fost nu doar umilinţa din punct de vedere militar, ci şi o serie de crize economice care au început spre sfârşitul anilor 1960 şi au continuat până în 1982.
Într-un anumit sens, deprecierea continuă a dolarului anul trecut (în special faţă de euro), în ciuda intervenţiilor semnificative ale băncilor pe pieţele valutare internaţionale, demonstrează o lipsă de respect corespunzătoare faţă depolitica SUA – şi mai ales faţă de legătura directă dintre dolar şi Pentagon prin seria nesfârşită de aventuri externe. În plus, o economie naţională care nu poate produce ea însăşi lucrurile de care are nevoie, dar investeşte în “securitate” militară, va ajunge în situaţia în care trebuie să-şi folosească în permanenţă forţa militară pentru a lua sau a ameninţa că va lua de la alţii ceea ce nu poate produce singură, amintindu-ne de ceea ce istoricul Paul Kennedy, de la Universitatea Yale, definea ca “supraextinderea imperială”:
Ceea ce înseamnă că liderii de la Washington trebuie să accepte ideea neplăcută, dar care rezistă în timp, că suma tuturor intereselor şi obligaţiilor globale ale SUA este în prezent cu mult mai ridicată decât capacitatea ţării de a le proteja simultan.
Această evoluţie către supraextinderea imperială explică de ce la începutul anilor 1940 o Americă mult mai slabă în termeni absoluţi, luptând cu adversari mai echilibraţi ca valoare, a reuşit totuşi să-şi învingă mai repede inamicii decât un stat cu un Produs Intern Brut de 11 trilioane dolari şi un buget pentru apărare de 500 miliarde dolari (chiar fără să adăugăm suplimentarea bugetară de 80 miliarde dolari pentru Irak şi Afganistan pe care administraţia Bush se pare că o pregăteşte pentru anul fiscal curent), luptând împotriva a 10.000-20.000 de insurgenţi slab înarmaţi dintr-un stat cu un Produs Intern Brut înainte de război care reprezintă mai puţin decât cifra de afaceri a unei corporaţii mari. Statele Unite sunt azi o naţiune cu o bază industrială într-o situaţie foarte critică şi o incapacitate crescândă de a finanţa aventurile militare riscante promovate chiar de cei responsabili pentru respectiva situaţie critică.
Petrolul: linia de separaţie în Noul Război Rece
Mai este problema ţiţeiului, care, în ciuda predicţiilor unui număr de analişti financiari din ce în ce mai optimişti, a reînceput să se apropie de preţul de 50 dolari pe baril. Singurul lucru pe care preşedintele Bush nu l-a menţionat niciodată în privinţa politicii sale militare în Irak este subiectul petrolului, dar în 2001 fostul secretar de stat James Baker scria un eseu profetic într-un studiu realizat de Consiliul pentru Relaţii Externe asupra problemelor globale în sectorul energetic, în care spunea că este imposibil ca petrolul să fie vreodată prea departe de consideraţiile principale americane.
Creşterea economică puternică în întreaga lume şi creşterea în cererea globală de energie au adus sfârşitul excesului susţinut al capacităţii de producţie a combustibililor pe bază de hidrocarburi, limitând din ce în ce mai mult această capacitate. De fapt, lumea este în prezent periculos de aproape de epuizarea tuturor capacităţilor de producţie a petrolului pe care le are la nivel global, crescând posibilitatea unei crize a ofertei de petrol cu efecte mai substanţiale decât s-au văzut în ultimele trei decenii. Aceste alegeri vor influenţa alte obiective ale Statelor Unite: politica faţă de Orientul Mijlociu, politica faţă de fosta Uniune Sovietică şi China, şi lupta împotriva terorismului internaţional.
Raportul menţionat clarifica de asemenea un alt aspect: “Creşterile preţului petrolului din anii ’40 încoace au fost întotdeauna urmate de recesiune.” Dată fiind situaţia în care se află SUA în prezent, înglodate în datorii, creşteri suplimentare ale preţului petrolului de aici înainte ar putea aduce ceva mult mai serios decât un simplu trend descrescător al economiei naţionale, mai ales în cazul în care câteva dintre cele mai importante state producătoare de petrol, cum ar fi Rusia, se alătură tendinţei recente de a-şi denomina exporturile de petrol în euro în loc de dolar, ceea ce ar creşte substanţial factura de energie a Americii, ţinând cont de deprecierea consistentă a dolarului.
Cel mai recent astfel de vârf de preţ nu a fost o simplă reflectare a incertitudinii politice din ce în ce mai mari şi a conflictului din Orientul Mijlociu. Există şi alte motive să ne aşteptăm la preţuri ridicate la energie în următoarele două-trei decenii, cel mai important dintre ele fiind cererea substanţială venită din partea economiilor emergente, în special China şi India.
Şi tentativele paralele de asigurare a securităţii energetice a SUA şi a Chinei conţin sămânţa unui posibil viitor conflict. Yukon Huang, consilier-şef al Băncii Mondiale, nota recent că puternica dependenţă a Chinei de importurile de petrol (ca şi probleme ca degradarea mediului, incluzând crize semnificative de apă) ameninţă serios dezvoltarea economică a ţării, chiar şi pe termen scurt, în următorii trei până la cinci ani.
Răspunsul deja viguros al Chinei la această provocare este posibil să o pună în opoziţie cu Statele Unite. Preşedintele venezuelean Hugo Chavez, spre exemplu, s-a întors dintr-o excursie făcută în China de Crăciun, când se pare că a vândut surse de petrol tradiţional menite Americii către chinezi, împreună cu drepturile de prospectare pe viitor. Chiar şi Canada (cu cuvintele preşedintelui Bush, “cel mai important vecin al nostru la nord”) negociază cu China vânzarea a până la o treime din rezervele sale de petrol. CNOOC, al treilea mare grup de petrol şi gaze naturale din China, analizează posibilitatea de a oferi peste 13 miliarde dolari pentru rivalul său american, Unocal. Adevărata semnificaţie a tranzacţiei (care, dată fiind mărimea, nu putea fi plănuită fără sprijinul statului chinez) este că ilustrează începutul unei competiţii între China şi SUA pentru influenţă – şi resurse – globale.
Goana după resurse se petrece într-o lume în care alianţele între cei mai importanţi producători şi ţările consumatoare se schimbă. Un tip de alianţă globală post-Războiul Rece împotriva a ceea ce este perceput drept hegemonia americană pare a începe să se formeze şi să includă, posibil, Brazilia, China, India, Iran, Rusia şi Venezuela. Riposta dată de preşedintele Rusiei, Putin, strategiei americane de a-şi întări prezenţa militară în unele dintre statele ex-sovietice a constat în alierea industriilor petroliere din Rusia şi Iran, organizarea de simulări de operaţiuni militare comune cu armatele chineze şi abordarea proiectului legat de deschiderea celui mai scurt, mai ieftin şi foarte posibil mai profitabil coridor de transport al petrolului de la zona Mării Caspice spre sud, în Iran. Între timp, Uniunea Europeană negociază posibilitatea de a ridica embargoul asupra transporturilor de arme spre China (spre regretul, exprimat public, al Pentagonului). Rusia a oferit de asemenea Chinei un pachet de acţiuni în recent naţionalizata Yukos (o mare companie petrolieră pro-occidentală pe care statul rus a forţat-o să falimenteze).
Într-o lume cu o singură superputere, statele menţionate ar putea fi privite ca impertinente, dar este doar un simptom al percepţiei din ce în ce mai răspândite a SUA ca un gigant în declin, care s-a întins prea mult, chiar dacă este capabil să lovească mortal atunci când e atacat. Dominaţia militară şi economică americană poate continua să fie elementul centralîn tranzacţiile globale, dar limitările acestei dominaţii sunt din ce în ce mai evidente – reflectate în căderea abruptă a dolarului pe pieţele valutare internaţionale. Totul se îmbină pentru a crea un mediu extrem de dificil pentru restul anului 2005. Să fim foarte atenţi. Poate că va fi într-adevăr anul în care problemele vechi ale SUA vor da în sfârşit în clocot, dar să nu ne aşteptăm ca Washingtonul să accepte cu uşurinţă dispersarea puterii sale economice.
