Intervenţia militară americană în Irak, în baza dreptului de preemţiune, a transformat o parte din partenerii tradiţionali ai SUA în adversari ai preşedintelui Bush. Atacurile cele mai vehemente împotriva acţiunii militare şi apoi post-conflict în Irak, au fost lansate de preşedintele francez Jacques Chirac, care şi-a propus să devină liderul coaliţiei care se opune supremaţiei americane şi politicii administraţiei Bush.
Deşi războiul a fost de scurtă durată, forţele coaliţiei reuşind să înlăture de la putere regimul lui Saddam surprinzător de repede, pacea din Irak dă mari bătăi de cap Administraţiei americane. În ultimele zile, Administraţia Bush a recunoscut că a subestimat deteriorarea infrastructurii din Irak sub regimul lui Saddam Hussein. Relansarea producţiei şi exporturilor irakiene de petrol s-a dovedit mai dificilă decât s-a prevăzut, iar Statele Unite contau pe încasările petroliere ale Irakului pentru a finanţa în parte reconstrucţia ţării. De curând, preşedintele american a anunţat că va cere Congresului un buget de 87 de miliarde de dolari pentru continuarea operaţiunilor post-război în Afganistan şi Irak. Estimarea costurilor este doar începutul dialogului dintre Administraţie şi Congres, care va ridica numeroase întrebări cu privire la viitorul economic al SUA. Deşi, după atentatele din 11 septembrie 2001,preşedintele Bush a atras atenţia că războiul împotriva terorismului va fi lung şi dur,recent, el a recunoscut că două dintre componentele importante ale acestui război, campaniile din Afganistan şi Irak, au costat şi vor costa în continuare zeci de miliarde de dolari. Totuşi,preşedintele american a cerut noi reduceri fiscale care practic vor împiedica guvernul federal să poată acoperi atât nevoile interne, cât şi costurile războiului antiterorist.
Atentatul din 19 august, de la sediul ONU din Bagdad, demisia premierului palestinian Mahmud Abbas la 6 septembrie, persoană de care preşedintele Bush îşi legase mari speranţe în privinţa încheierii unei păci durabile în Orientul Mijlociu, auîntărit sentimentul că strategia Casei Albe pentru Irakul postbelic trebuie refăcută. Unii critici ai preşedintelui consideră că acesta amestecă lupta antiteroristă cu eforturile de stabilizare a Irakului şi că, de aici,aparo serie întreagă de probleme.
La deschiderea celei de-a 58-a sesiuni a ONU, George Bush, într-un discurs considerat de presa americană drept cel mai important pas de politică externă din mandatul său,a cerut acestui for internaţional să joace un rol mai mare în reconstrucţia Irakului. Dar, politica externă a Administraţiei Bush a fostcriticată virulent chiar de către preşedintele ONU, Kofi Annan. Discursul critic al lui Kofi Annan ar putea fi o surpriză doar pentru ceicare nu ştiu că domnia sa a ajuns la preşedinţia ONU susţinut de Madeleine Albright, fost secretar de stat pe probleme de politică externă în cabinetul democratului Bill Clinton. Annan speră că eventuala câştigare a alegerilor de anul viitor de către democraţi îi va asigura obţinerea unui nou mandat la preşedinţia ONU. Un alt protagonist al sesiunii ONU în ceea ce priveşte seria de atacuriadresate Administraţiei americane, Jacques Chirac, a cerut participarea comunităţii internaţionale la reconstrucţia Irakului sub coordonarea ONU, şi nu a Statelor Unite aşa cum doreşte George Bush. În ceea ce priveşte discursul lui Vladimir Putin, la ONU, criticile acestuiala adresa ocupaţiei americane din Irak au fost aproape inexistente.
Cu un an înainte de alegerile prezidenţiale, George Bush se confruntă cu o serie de probleme şi de adversari, având nevoie de o mare abilitate politică, şi nu numai, pentru a le face faţă şi a ieşi victorios.
În plan intern, preşedintele american a început să alunece în sondaje, după o perioadă în care a avut, pentru politicile sale, sprijinul unei largi majorităţi. În prezent, percepţia a peste jumătate din americani este că o duc mai rău din punct de vedere financiar decât înainte de venirea lui Bush la Casa Albă; cu privire la Irak, majoritatea sunt îngrijoraţi de faptul că Statele Unite vor fi târâte într-o misiune de păstrare a păcii scumpă şi de lungă durată, în timp ce,două treimi spun că forţele militare trebuie să rămână până când ordinea este restabilită, chiar dacă victimele continuă să apară.
Cu privire la democraţi, aceştia vor folosi ca temă principală de atac în viitoarea campanie electorală, războiul din Irak. Deja au anunţat că vor înainta amendamente pentru elaborarea unei legislaţii care să forţeze Administraţia să comunice, în termeni precişi, când vor fi retrase forţele armate americane din Irak, cât timp va dura ocupaţia americană, când vor fi asigurate serviciile de bază şi cât va costa reconstrucţia. Democraţii se folosesc de noua cerere formulată de Bush privind alocarea de noi fonduri pentru a evidenţia nemulţumirile lor, considerând exagerate priorităţile liderului american.
În plan extern, preşedintele american trebuie să ajungă la unacord în cadrul ONU, cu privire la Irak. În acest sens, relaţiile cu Gerhard Schroder au intrat într-o perioadă de “destindere”, după criticile pe care cancelarul german le-a adresat Administraţiei americane o dată cu începerea conflictului din Golf. Poziţia adoptată de preşedintele rus în Adunarea Generală, urmată de vizita la Camp David dau o nouă încărcătură relaţiei ruso-americane, subliniind o tendinţă de armonizare a poziţiilor celor doi lideri. Relaţiile dintre cele două state par a nu fi fost niciodată mai bune ca acum, aşa rezultă din declaraţia lui Bush, care afirma că Putin este prietenul lui. Un prieten de care are în acest moment nevoie, cu atât mai mult cu cât statele din Orientul Mijlociu vizate de politica externă americană s-au aflat în sfera de influenţă sovietică.
George Bush a realizat, în cele din urmă, că nu poate face totul singur, chiar dacă Statele Unite sunt o superputere, şi că are nevoie de partenerişi de prieteni în sistemul internaţional, pentru a face faţa problemelor secolului XXI.
Intervenţia militară americană în Irak, în baza dreptului de preemţiune, a transformat o parte din partenerii tradiţionali ai SUA în adversari ai preşedintelui Bush. Atacurile cele mai vehemente împotriva acţiunii militare şi apoi post-conflict în Irak, au fost lansate de preşedintele francez Jacques Chirac, care şi-a propus să devină liderul coaliţiei care se opune supremaţiei americane şi politicii administraţiei Bush.
Deşi războiul a fost de scurtă durată, forţele coaliţiei reuşind să înlăture de la putere regimul lui Saddam surprinzător de repede, pacea din Irak dă mari bătăi de cap Administraţiei americane. În ultimele zile, Administraţia Bush a recunoscut că a subestimat deteriorarea infrastructurii din Irak sub regimul lui Saddam Hussein. Relansarea producţiei şi exporturilor irakiene de petrol s-a dovedit mai dificilă decât s-a prevăzut, iar Statele Unite contau pe încasările petroliere ale Irakului pentru a finanţa în parte reconstrucţia ţării. De curând, preşedintele american a anunţat că va cere Congresului un buget de 87 de miliarde de dolari pentru continuarea operaţiunilor post-război în Afganistan şi Irak. Estimarea costurilor este doar începutul dialogului dintre Administraţie şi Congres, care va ridica numeroase întrebări cu privire la viitorul economic al SUA. Deşi, după atentatele din 11 septembrie 2001,preşedintele Bush a atras atenţia că războiul împotriva terorismului va fi lung şi dur,recent, el a recunoscut că două dintre componentele importante ale acestui război, campaniile din Afganistan şi Irak, au costat şi vor costa în continuare zeci de miliarde de dolari. Totuşi,preşedintele american a cerut noi reduceri fiscale care practic vor împiedica guvernul federal să poată acoperi atât nevoile interne, cât şi costurile războiului antiterorist.
Atentatul din 19 august, de la sediul ONU din Bagdad, demisia premierului palestinian Mahmud Abbas la 6 septembrie, persoană de care preşedintele Bush îşi legase mari speranţe în privinţa încheierii unei păci durabile în Orientul Mijlociu, auîntărit sentimentul că strategia Casei Albe pentru Irakul postbelic trebuie refăcută. Unii critici ai preşedintelui consideră că acesta amestecă lupta antiteroristă cu eforturile de stabilizare a Irakului şi că, de aici,aparo serie întreagă de probleme.
La deschiderea celei de-a 58-a sesiuni a ONU, George Bush, într-un discurs considerat de presa americană drept cel mai important pas de politică externă din mandatul său,a cerut acestui for internaţional să joace un rol mai mare în reconstrucţia Irakului. Dar, politica externă a Administraţiei Bush a fostcriticată virulent chiar de către preşedintele ONU, Kofi Annan. Discursul critic al lui Kofi Annan ar putea fi o surpriză doar pentru ceicare nu ştiu că domnia sa a ajuns la preşedinţia ONU susţinut de Madeleine Albright, fost secretar de stat pe probleme de politică externă în cabinetul democratului Bill Clinton. Annan speră că eventuala câştigare a alegerilor de anul viitor de către democraţi îi va asigura obţinerea unui nou mandat la preşedinţia ONU. Un alt protagonist al sesiunii ONU în ceea ce priveşte seria de atacuriadresate Administraţiei americane, Jacques Chirac, a cerut participarea comunităţii internaţionale la reconstrucţia Irakului sub coordonarea ONU, şi nu a Statelor Unite aşa cum doreşte George Bush. În ceea ce priveşte discursul lui Vladimir Putin, la ONU, criticile acestuiala adresa ocupaţiei americane din Irak au fost aproape inexistente.
Cu un an înainte de alegerile prezidenţiale, George Bush se confruntă cu o serie de probleme şi de adversari, având nevoie de o mare abilitate politică, şi nu numai, pentru a le face faţă şi a ieşi victorios.
În plan intern, preşedintele american a început să alunece în sondaje, după o perioadă în care a avut, pentru politicile sale, sprijinul unei largi majorităţi. În prezent, percepţia a peste jumătate din americani este că o duc mai rău din punct de vedere financiar decât înainte de venirea lui Bush la Casa Albă; cu privire la Irak, majoritatea sunt îngrijoraţi de faptul că Statele Unite vor fi târâte într-o misiune de păstrare a păcii scumpă şi de lungă durată, în timp ce,două treimi spun că forţele militare trebuie să rămână până când ordinea este restabilită, chiar dacă victimele continuă să apară.
Cu privire la democraţi, aceştia vor folosi ca temă principală de atac în viitoarea campanie electorală, războiul din Irak. Deja au anunţat că vor înainta amendamente pentru elaborarea unei legislaţii care să forţeze Administraţia să comunice, în termeni precişi, când vor fi retrase forţele armate americane din Irak, cât timp va dura ocupaţia americană, când vor fi asigurate serviciile de bază şi cât va costa reconstrucţia. Democraţii se folosesc de noua cerere formulată de Bush privind alocarea de noi fonduri pentru a evidenţia nemulţumirile lor, considerând exagerate priorităţile liderului american.
În plan extern, preşedintele american trebuie să ajungă la unacord în cadrul ONU, cu privire la Irak. În acest sens, relaţiile cu Gerhard Schroder au intrat într-o perioadă de “destindere”, după criticile pe care cancelarul german le-a adresat Administraţiei americane o dată cu începerea conflictului din Golf. Poziţia adoptată de preşedintele rus în Adunarea Generală, urmată de vizita la Camp David dau o nouă încărcătură relaţiei ruso-americane, subliniind o tendinţă de armonizare a poziţiilor celor doi lideri. Relaţiile dintre cele două state par a nu fi fost niciodată mai bune ca acum, aşa rezultă din declaraţia lui Bush, care afirma că Putin este prietenul lui. Un prieten de care are în acest moment nevoie, cu atât mai mult cu cât statele din Orientul Mijlociu vizate de politica externă americană s-au aflat în sfera de influenţă sovietică.
George Bush a realizat, în cele din urmă, că nu poate face totul singur, chiar dacă Statele Unite sunt o superputere, şi că are nevoie de partenerişi de prieteni în sistemul internaţional, pentru a face faţa problemelor secolului XXI.
Publicat în : Editorial de la numărul 8
