Independenţa jurnaliştilor în România este în pericol. Dreptul la liberă exprimare şi, mai ales, libertatea jurnaliştilor de a informa cetăţenii despre România reală în care trăiesc sunt la un pas de a fi suspendate tocmai acum, când autorităţile trebuie să dea un examen aproape final în faţa oficialilor europeni pentru a demonstra că ţara noastră este aptă să acceadă în Uniunea Europeană în anul 2007. Cenzorii presei libere din România sunt liderii partidului de guvernământ, Partidul Social-Democrat (PSD), condus de premierul în exerciţiu, Adrian Năstase. Motivul: cele câteva redacţii care au reuşit să-şi păstreze independenţa editorială în cei patru ani de guvernare PSD au continuat să informeze opinia publică asupra corupţiei generalizate, instituită de liderii social-democraţi, corupţie care a dus la sărăcirea continuă apopulaţiei.
Punctul culminant al încercărilor de cenzurare a presei a fost atins în lunile august-septembrie, când cele mai importante şi critice cotidiane centrale ale ţării, “România liberă” şi “Evenimentul Zilei”, au făcut publice, pe prima pagină, presiunile politice la care sunt supuse de partidul de guvernământ, prin intermediul patronilor străini.
Industria mass-media în România s-a dovedit a fi după 1989 extrem de dinamică. Cotidiane, săptămânale, reviste cu profil politic, economic, cultural, de divertisment, posturi de radio şi televiziuni au creat şi în România aceeaşi realitate consacrată în statele dezvoltate: presa, a patra putere în stat. Stare de lucruri care nu putea să nu-i deranjeze pe cei ce-şi propuneau să domine autoritar celelalte puteri în stat. Chiar de la început, din 1990 când, în timpul manifestaţiilor-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti care acuzau nou-instauratul “regim postcomunist Ion Iliescu”, s-a ordonat serviciilor secrete, ascunse sub invazia regizată a minerilor, desfiinţarea primelor cotidiane independente, printre care şi “România liberă”. Vina jurnaliştilor: au dezvăluit cititorilor modul în care s-au perpetuat la putere foştii demnitari ai regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi dezinteresul total al acestora pentru democratizarea reală a ţării. Lovitura gândită la Cotroceni de Ion Iliescu şi camarila sa, din care făceau parte cei care în prezent conduc partidul de guvernământ, PSD, împotriva societăţii civile şi a presei libere a eşuat după o baie de sânge cunoscută sub denumirea de “mineriadă”, evenimente ce au izolat România de Europa preţ de doi ani de zile.
După 1990, toate tentativele demnitarilor, grupaţi astăzi în PSD, de îngrădire a libertăţii jurnaliştilor au fost contracarate cu mai mult sau mai puţin succes de redacţii. Pe fond, din conflictul deschis încă din 1990 de “social-democraţii” lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase cu presa liberă, a avut de suferit imaginea PSD (fost FSN, FDSN, PDSR), identificat ca fiind un partid compus din politicieni corupţi, intoleranţi faţă de criticile mass-media.
Între 1990-1996, social-democraţii lui Iliescu şi Năstase au deţinut puterea şi s-au îmbogăţit fabulos prin devalizarea băncilor şi bugetelor statului, realităţi prezentate insistent de “o anumită parte a presei”, conform unei sintagme celebre a şefului statului de atunci şi de acum, Ion Iliescu. Între 1996-2000, când ţara a fost guvernată de o coaliţie politică de dreapta, mass-media şi-a desfăşurat activitatea fără tentative vizibile de cenzură politică din partea acesteia, deşi criticile susţinute ale presei faţă de incapacitatea guvernelor de la vremea respectivă de a reforma profund societatea românească au avut un rol important în eşecul electoral al dreptei la alegerile generale din anul 2000 şi revenirea la putere a PDSR (PSD).
Imediat după câştigarea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din anul 2000, social-democraţii lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu au trecut, dur, la controlul politico-financiar al mass-media, ceea ce a dus la renaşterea unei epoci pe care mulţi o credeau apusă dacă nu în decembrie 1989, măcar în 1996: cultul personalităţii premierului şi preşedintelui PSD, Adrian Năstase, similar cu cel dezvoltat de dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu. Primele aliniate: Televiziunea Naţională, veşnic obedientă social-democraţilor, şi mai toate televiziunile private. Pasul doi: subjugarea posturilor de radio, de stat şi particulare. Pasul trei: reducerea la tăcere a presei scrise, domeniul cel mai critic şi independent al acestei industrii. Mijloacele de cenzură practicatedeputerea PSD: presiunile financiare, Guvernul transformându-se în principalul coordonator al pieţei de publicitate; “şantajul financiar” practicat de Cabinetul Năstase mai ales asupra televiziunilor, acestea având mari datorii la bugetul statului; presiunile politice care se exercitau fie prin ameninţarea directă a jurnaliştilor de către liderii PSD, fie prin telefoane date de demnitari şefilor de redacţii pentru a cere să fie concediaţi jurnaliştii incomozi sau să fie stopate anumite anchete privind fapte de corupţie. Nu întâmplător, în ultimii patru ani de guvernare PSD s-au înregistrat cele mai multe cazuri, nici unul rezolvat de instituţiile statului, de agresiuni fizice dure asupra jurnaliştilor şi cea mai mare rată de procese intentate redactorilor de către reprezentanţii puterii, miniştri, parlamentari şi “baroni locali” sau ai lumii interlope. Astfel, vocea critică a presei s-a redus substanţial. Doar două-trei jurnale au mai continuat să scrie despre corupţii din PSD, ale căror practici subminează, practic, atât accesul României în UE, cât şi chiar siguranţa naţională, afacerile lor ilegale extinzându-se mult peste graniţele tării.
Toate aceste practici, caracteristice unor regimuri totalitare, au fost detaliate în rapoartele anuale privind libertatea presei şi respectarea drepturilor democratice, ale Departamentului de Stat al SUA, în Rapoartele de ţară ale Comisiei Europene, în rapoartele Parlamentului European şi ale altor instituţii internaţionale.
După eşecul electoral înregistrat de PSD la alegerile locale din iunie 2004, liderii PSD, intuind o reeditare a situaţiei şi în noiembrie, au intervenit brutal asupra celor două principale cotidiane care continuau să-şi păstreze o relativă independenţă editorială: “România liberă” şi “Evenimentul Zilei”. Neputându-se trata cu conducerile româneşti ale redacţiilor, a fost contactat patronatul străin al celor două jurnale, WAZ, trust german de presă, şi Ringier, trust mass-media elveţian. Aşa se face că jurnaliştii celor două publicaţii au început să primească din partea reprezentanţilor patronilor străini, tot mai insistent sugestii de temperare a criticilor la adresa PSD şi de abordare a unui stil preponderent pozitiv faţă de realităţile din România. Poziţia celor două trusturi occidentale de presă, WAZ şi Ringier, a stârnit nedumeriri şi controverse atât pe plan intern, cât şi extern. Conform presei centrale, se pare că explicaţia se ascunde în spatele unor interese personale de afaceri ale managerilor respectivelor trusturi. Cel puţin în cazul “României libere”, este de notorietate faptul că Bodo Hombach, managerul general al WAZ, face parte, la invitaţia premierului Năstase şi a lui Ion Ţiriac, din Consiliul de Strategie al Agenţiei Guvernamentale pentru Investiţii Străine. Mai mult, Bodo Hombach, apropiat al premierului social-democrat al Germaniei, Gerhard Schroeder, susţinător al lui Adrian Năstase, este, astfel, direct implicat în “afacerea EADS” de securizare a frontierelor României, afacere care costă bugetul de stat aproximativ un miliard de euro şi care a ţinut prima pagină a ziarelor de la Bucureşti. Contractul semnat de Guvernul român cu compania EADS a fost criticat inclusiv de reprezentanţi ai Comisiei Europene datorită lipsei de transparenţă. Aceste interese de afaceri explică probabil şi încercările lui Ion Ţiriac de a “media” conflictele dintre cele două redacţii şi patronii străini.
Cert este că Guvernul Năstase nu s-a sfiit să ia în mod public poziţie în favoarea patronilor în conflictul cu jurnaliştii, printr-o declaraţie a purtătorului de cuvânt al Guvernului. În acelaşi timp, presa străină, în special cea germană, a pus sub semnul întrebării onorabilitatea intenţiilor trusturilor WAZ şi Ringier, mai ales după ce Bodo Hombach, într-un stil de-a dreptul românesc, a susţinut public că reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, Miklos Haraszti, s-ar fi pronunţat în legătură cu conflictul din redacţia “României libere” în sensul că nu se probează imixtiuni ale patronatului în politica redacţională. La nici 24 de ore, OSCE şi Miklos Haraszti au dezminţit categoric afirmaţiile lui Bodo Hombach, calificându-le drept “ficţiuni”. Adică, într-un limbaj mai puţin diplomatic, minciuni.
Urmarea în numărul viitor
