PSD ar trebui să semnifice Partidul Social-Democrat, adică principala forţă politică din România post-revoluţionară, dacă luăm în calcul suma anilor de guvernare şi numărul actual de parlamentari. Din păcate, acest acronim înseamnă mai degrabă prostia social-democrată, cu un impact negativ major pe plan extern asupra ţării noastre. Şi iată de ce…
Recenta criză a ostaticilor români din Irak a adus în prim-planul disputelor politice chestiunea retragerii contingentului militar românesc din Irak, atât actualul preşedinte PSD, Mircea Geoană, cât şi unul din liderii noului val roşu, Victor Ponta, pronunţându-se explicit şi imperios pentru.
Desigur că răpirea celor trei jurnalişti români în Irak şi condiţionarea eliberării lor de retragerea României din teatrul irakian de operaţiuni a reprezentat o oportunitate politică şi mediatică rară nu doar pentru opoziţia social-democrată “roasă de adânci contradicţii interne” (ca să parafrazăm explicaţia standard a unui tratat de drept comunist), cât şi pentru o pletoră de specialişti români în negocieri şi situaţii de criză. Dar, dacă aventuroşilor jurnalişti în căutare de senzaţional prostia de a fi pus pe jar politic o ţară întreagă le va fi fost iertată prin valul popular de solidaritate, în schimb unui fost ministru de Externe (care, de altfel, a şi contribuit decisiv la angajarea României în această misiune) o astfel de stupizenie, soră cu prostituţia politică internaţională, nu.
Chestiunea credibilităţii externe a României
Respectabilitatea politică presupune nu doar inteligenţă şi flexibilitate în constituirea alianţelor, ci şi consecvenţă. Altfel, credibilitatea în relaţia cu partenerii rămâne doar acea vorbă în vânt, mai ales în domeniul politicii internaţionale, întrucât chestiunea dacă pe meleaguri dâmboviţene a fi alaltăieri comunist, ieri social-democrat, azi social-liberal, iar mâine conservator de circumstanţă poate fi vândută plebei neştiutoare şi apatice ca o mare stratagemă şmecher-modernistă, inconsecvenţa în relaţiile externe şi de securitate te autoexclude din acel club select din care ai dorit atât de mult să faci parte. Fiindcă, dragi cititori, România a vrut să intre, de exemplu, în NATO; nu a constrâns nimeni elita noastră politică să formuleze acest obiectiv ambiţios de politică externă. Or, pentru a fi parte a unei astfel de organizaţii de apărare colectivă trebuie să fii like-minded, adică să gândeşti la fel cu aliaţii tăi şi să conformezi semnătura cu practica politică, mai ales dacă eşti un actor minor în ecuaţia strategică euro-atlantică.
Un contraargument la cele expuse mai sus ar putea fi ideea că Franţa, bunăoară, nu a considerat de cuviinţă să gândească la fel cu aliatul SUA în timpul crizei irakiene şi nu numai, din anul 1966, Parisul înscriindu-se, de altfel, pe o traiectorie de opoziţie şi concurenţă cu Washingtonul în multe dosare importante de securitate internaţională. Iar Berlinul a început din nou să-şi caute o voce distinctă şi autonomă faţă de statul care a administrat ultima mare înfrângere politică şi militară din istoria milenară a Germaniei, ştearsă efectiv de pe harta Europei (în perioada 1945-1949), dar refăcută economic şi reunificată politic graţie Planului Marshall şi victoriei Statelor Unite în Războiul Rece. Are România însă forţa militară şi nucleară a Franţei? Reprezintă Bucureştiul piatra de temelie a integrării europene? Este această ţară un model de redresare economică postbelică şi post-comunistă precum Germania? Sunt micii tituleşti dâmboviţeni vectori diplomatici respectaţi de comunitatea internaţională, precum odinioară, în perioada interbelică? NU. Are această ţară “central-europeană” lobby-ul convergent al ţărilor grupului de la Vişegrad sau măcar al statelor baltice? Încă o dată, NU. Se prezintă România în ochii occidentalilor cu o imagine de furtişag politic ieftin (originat în aşa-zisa revoluţie spontană şi populară de înlăturare a dictaturii ceauşiste, dar cu o nouă schemă de guvernare, neocomunistă) şi cu o structurare socio-economică tipică luxului şi favelelor latino-americane? Mă tem că da.
Prieten prietenilor şi duşman duşmanilor
Strategia social-democrată de integrare a României în NATO a diferit de cea anterioară, cederistă, prin faptul că a căutat să intre în graţiile principalului actor din Alianţa Nord-Atlantică, SUA evident. Dacă preşedintele Emil Constantinescu şi guvernarea CDR-PD-UDMR a anului 1997 au mizat pe cartea perdantă numită Franţa în perspectiva summitului de la Madrid (Parisul nefiind la fel de dornic să ne susţină în acelaşi an într-o altă organizaţie, anume Uniunea Europeană, unde cu adevărat avea un cuvânt greu de spus), premierul Adrian Năstase, ministrul de Externe Mircea Geoană şi ministrul Apărării, Ioan Mircea Paşcu, au orientat corect candidatura României după fusul Washingtonului, în perioada 2001-2002. Iar aceste merite trebuie recunoscute…
Dar cum rămâne cu constanţa politică? Să nu ne facem iluzii… Mai puţin poziţia geostrategică a statului român (doi aliaţi în zonă, anume Turcia şi Grecia, sunt de ajuns pentru a asigura dimensiunea geopolitică şi operaţională), mai puţin reformele politice, economice, administrative şi militare asumate şi trâmbiţate de Bucureşti (dar contestate în mare măsură în cancelariile occidentale), cât producerea atacului terorist de la 11 septembrie 2001 a determinat soluţionarea favorabilă a dosarului românesc.
Explicaţia? Experţii care contează (categoria Henry Kissinger ori Zbigniew Brzezinski) sunt de acord în a afirma că o mare putere, dar mai ales una cvasihegemonică – cum este cazul contemporan al Statelor Unite – arareori au nevoie de aliaţi, şi cu atât mai mult de rang inferior. SUA a avut şi încă are nevoie de aliaţi credincioşi întrucât credibilitatea modelului american exportat prin procesul de globalizare este supusă la grea încercare, în primul rând de lumea islamistă a Orientului Mijlociu. Washingtonul nu are neapărată nevoie militară de cei 800 de soldaţi trimişi de România în Irak sau de cei trimişi în Afganistan în aceste operaţiuni preemptive orchestrate de americani graţie coaliţiilor de voinţă. A nu se înţelege că pun sub semnul întrebării valoarea trupelor noastre de acolo ori din fosta Iugoslavie, România câştigând enorm în vizibilitate şi respectabilitate datorită prestaţiei remarcabile a unităţilor noastre. Hegemonul american a decis să joace în afara sistemului Naţiunilor Unite şi în absenţa unei autorizări explicite din partea Consiliului de Securitate fiindcă aşa i-a dictat interesul naţional de rezolvare rapidă şi eficientă a ameninţării teroriste islamiste. Chestiunile subsecvente legate de invocarea fantomaticelor arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein (care, chiar dacă nu au fost găsite, nu înseamnă că dictatorul irakian nu le-ar fi avut în trecut şi că nu ar fi dorit să le posede şi să le folosească şi în prezent mai ales la adresa propriilor cetăţeni, kurzi şi şiiţi), echitatea sistemului democratic american, de interesele externe ofensiv-hegemonice (adică înrobitoare), de americanizarea deznaţionalizantă şi deculturalizantă poate că ar trebui adresate mulţimii de români care emigrează an de an în Statele Unite. Mai mult, conform principiilor democraţiei, realegerea (preşedintelui George W. Bush) semnifică aprobarea politică internă a opţiunilor politice fundamentale.
România nu avea altceva de oferit SUA decât sprijin diplomatic la ONU şi în alte cercuri oficiale, trupe expediţionare, drept de tranzitare şi baze militare mai mult sau mai puţin temporare, primind în schimb enorm, adică articolul V al Tratatului de Washington, în pofida corupţiei şi a conexiunilor financiare ale oligarhiei pesediste cu reţelele islamiste din Orient.
Prostie sau rea-intenţie?
Şi atunci, dacă foştii guvernanţi pesedişti au avut abilitatea să se îmbarce în corabia unilaterală americană, de ce vând acum atât de ieftin România formulând la cel mai înalt nivel al PSD imperativul retragerii din Irak?
Oare fiindcă este vorba de acelaşi politician care, în calitate de ministru de Externe, afirma în urmă cu un an şi-şi făcea un titlu de glorie din faptul că România, nefiind un stat mic precum Bulgaria, nu va accepta nicicând clauza de salvgardare în privinţa aderării sale la UE, pentru ca şase luni mai târziu, la momentul încheierii negocierilor, să o facă, târâş şi înnegrind din nou credibilitatea acestei ţări.
Explicaţiile domnului Ponta, de genul Polonia, Ungaria, chiar şi Bulgaria sunt în curs de retragere a contingentelor lor din Irak sau că misiunea a luat sfârşit o dată cu alegerile din luna ianuarie, nu rezistă de asemenea. Este problema Poloniei şi Ungariei dacă se retrag sau nu; oricum România nu are nici vizibilitatea şi nici cuantumul lor ridicat de investiţii directe americane. Cât priveşte Bulgaria, această ţară a oscilat constant din oportunism între poziţia americană şi cea franceză. Nu ne-a fost oare de ajuns stigmatul lui 23 august 1944 în relaţia cu Germania? Sunt la curent liderii opoziţiei cu valurile constante de violenţe din Irakul post-alegeri (boicotate de atât de importanta minoritate sunnită) şi de fragilitatea coaliţiei guvernamentale?
Din păcate nici coaliţia guvernamentală de la Bucureşti nu dă semne de coeziune şi viziune strategică, câtă vreme Partidul Conservator (ex umanist) prin vocea preşedintelui său este în topul elucubraţiilor politice, cu contribuţii hilare de genul mă ofer pe mine în schimbul ostaticilor sau crearea unei Legiuni străine în România şi folosirea de trupe de mercenari în Irak. Dar despre toate acestea, într-un număr viitor…
Publicat în : Politica interna de la numărul 26
