Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) va lansa anul acesta, pentru a treia oară consecutiv în istoria noastră postdecembristă, un candidat propriu la Preşedinţie. Tot pentru a treia oară în ultimul deceniu şi jumătate, este clar (pentru oricine urmăreşte cu atenţie evoluţia UDMR şi gândirea politică a elitei acesteia) faptul că miza nu este câştigarea fotoliului de la Cotroceni şi că inclusiv liderii Uniunii realizează că, indiferent de politicianul maghiar desemnat de forul de conducere pentru cursa prezidenţială, şansele acestuia de a câştiga alegerile sunt aproape de zero. (Sau, cel putin teoretic, şansele unui candidat UDMR ar fi de maximum 5%, procent cu care este cotată, la ora actuală, UDMR în sondajele de opinie în ceea ce priveşte intenţiile de vot.) Pentru această candidatură a fost desemnat Marko Bela, preşedintele în funcţie al UDMR, şi nu avocatul-senator Gyorgy Frunda – mai experimentat din acest punct de vedere (a fost candidat şi în 1996, şi în 2000) şi mult mai carismatic. După ce a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al Uniunii, în urma luptelor interne soldate cu ieşirea din scenă a tinerilor radicali, fideli episcopului Laszlo Tökes, nominalizarea la Preşedinţie este o confirmare a faptului că Marko a rămas singura personalitate capabilă “să adune” electoratul maghiar şi să-l aducă la urne.
De ce s-au pierdut primăriile Târgu-Mureş şi Odorheiu Secuiesc
Cu toate acestea, “mobilizarea electoratului maghiar în vederea participării la vot” prin această candidatură la preşedinţie a unui reprezentant al UDMR (pentru a arăta că UDMR există, reprezintă ceva pe scena politică românească, are personalităţi), ca singura cauză a acestui gest politic, nu este o explicaţie suficientă. Faţă de ultimele două alegeri generale, din 1996 şi din 2000, şansele unui candidat maghiar de a câştiga Preşedinţia României, ca de altfel şi numărul de mandate parlamentare pe care Uniunea le-ar putea câştiga anul acesta, sunt mult mai reduse. (Cel puţin aceasta este concluzia care se desprinde nu doar dinsondajele de opinie – care pot foarte bine să ne inducă în eroare cu o marjă de 2, chiar 3 procente -, ci mai degrabă în urma scindării electoratului ca urmare a acutizării disensiunilor apărute între cele două grupuri de interese, moderat, respectiv radical.) Scăderea lipsei de interes a electoratului propriu pentru politica UDMR şi scăderea încrederii în liderii actuali s-au manifestat printr-o micşorare semnificativă a participării electoratului maghiar la vot în alegerile locale din iunie, în special a celui din zona ţinutului secuiesc. Cel mai probabil aceasta a fost cauza pierderii a două primării importante – Târgu-Mureş şi Odorheiu Secuiesc -, şi nu aşa-zisele aranjamente ale unora dintre liderii moderaţi ai Uniunii cu partidul de guvernământ. Trebuie menţionat că aceste acuze – venite din partea opozanţilor actualei conduceri a UDMR – nu au la bază nici un document oficial şi că nimeni nu a reuşit să dovedească cu probe existenţa unor astfel de înţelegeri aparent dezavantajoase pentru UDMR.
Marko Bela, un jongler profesionist
Cu toate acestea, trebuie admis faptul că UDMR şi-a jucat, de-a lungul timpului, foarte bine cărţile. Liderii acestei formaţiuni politice au dat dovadă de foarte multă perseverenţă în atingerea obiectivului suprem – autonomia culturală pentru maghiarii din Transilvania. Au negociat cu fosta guvernare CDR-USD intrarea într-o coaliţie de unde şi-au rezolvat mai degrabă afacerile personale decât solicitările maghiarimii, pentru a încerca cu inamicul numărul unu din perioada de după 1990, PDSR, o colaborare mult mai fructuoasă în actualul mandat de guvernare. Chiar dacă nu şi-au criticat partenerii decât atunci cand le-a folosit în scopul şantajului politic, măcar au ştiut să se abţină de la a atinge, atunci când sensibilităţile au fost zgândărite la maximum, subiectul interesului suprem, al autonomiei. În aceeaşi ordine de idei, a renunţării la obiective nerealiste şi mai ales la unele care ar fi atins sensibilităţile electoratului românesc, au renunţat, aparent mult prea uşor, la alegerile locale din 2000 şi din 2004. Această renunţare, ca şi pierderea Primăriei Târgu-Mureş sau a celei din Odorheiu Secuiesc ar fi trebuit să demoralizeze electoratul unguresc din Transilvania. Însă efectul acestor renunţări nu este atât de grav cum pare la prima vedere. Consecinţa firească ar fi trebuit să fie votul de blam împotriva conducerii care a făcut posibile aceste pierderi, şi nu o reconfirmare a acesteia. Mişcarea care a adus atâtea roade a fost reluată chiar înaintea desemnării candidatului la alegerile prezidenţiale: o dată cu anunţul conform căruia UDMR va avea candidat la Preşedinţie, presa a relatat, în unele cazuri în acelaşi articol, declaraţii privind nemulţumirile faţă de aplicarea protocolului cu PSD. Deşi importantă în sine, urmărirea scopului de către liderii UDMR este o lecţie politică pe cât de spectaculoasă, pe atât de ieşită din tipare, iar principalul promotor al acestei politici este Marko Bela, care, aflat în fruntea UDMR, a reuşit să menţină cursul ei, în ultimul deceniu, jonglând foarte bine cu expectativele maghiarilor, pe de o parte, şi dorinţele politicienilor români, pe de altă parte.
Despărţirea de Tökes, un minus de doar 2%
Pe de altă parte, scindarea UDMR, o dată cu ieşirea din scenă a radicalilor tineri grupaţi în jurul fostului Bloc Reformist, apropiat episcopului Laszlo Tökes, nu a adus decât un minus de aproximativ 2% – cel puţin conform sondajelor de opinie. Astfel că este aproape sigur că cea mai mare parte a electoratului maghiar va merge conştiincios la vot. Or, aceste voturi pot să se dovedească extrem de preţioase pentru oricare dintre formaţiunile politice româneşti, ca, de altfel, pen
tru orice formă de parteneriat politic ulterior alegerilor, o alianţă postelectorală, chiar şi numai pentru o imagine plăcută Occidentului. Chiar cu popularitatea în scădere – la începutul anului, Marko Bela împărţea topul primelor trei personalităţi din România în care populaţia are cea mai mică încredere cu Victor Ciorbea şi Emil Constantinescu -, prestaţia liderului UDMR la aceste prezidenţiale va fi tocmai potrivită pentru ca, după aceste alegeri, la ora bilanţului, raportul între pierderile datorate înţelegerilor politice şi câştigul, materializat într-un pas mic, dar sigur în atingerea scopului suprem, să fie pozitiv.
