La numai câteva luni de la istorica extindere a NATO spre estul Europei, pe Nistru apar din nou, ca în 1992, norii negri ai conflictului. Autoproclamatele autorităţi de la Tiraspol, nerecunoscute de nimeni, decid să profite de vacanţa de vară pentru a readuce şcolile moldoveneşti cu predare în grafie latină sub controlul lor.
Decizia şi modul în care a fost aplicată – asaltul miliţienilor asupra instituţiilor de învăţământ, arestarea profesorilor şi a părinţilor care au încercat să împiedice samavolnicia, condamnarea acestora de o justiţie ilegală, ultimatumul dat copiilor din orfelinat – au declanşat, firesc, reacţia guvernului de la Chişinău. Republica Moldova a cerut revenirea la legalitate şi a încercat rezolvarea disputei pe cale amiabilă. Eşecul dialogului a fost urmat de escaladarea tensiunii: Chişinăul a impus sancţiuni economice, Tiraspolul a blocat calea ferată, forţele de ordine au fost mobilizate de-o parte şi de alta. A urmat un ultimatum, expirat la 15 august fără incidente. Dincolo de aceste evenimente, şi-au făcut loc scenariile.
Unul dintre cele mai neobişnuite a venit din… Ucraina. Unul dintre candidaţii la preşedinţie, Iuri Zbitnev, preşedintele partidului “Noua Forţă”, a propus desprinderea Transnistriei de Republica Moldova şi alipirea ei la Ucraina. Pentru realizarea acestui plan, ar trebui ca Republica Moldova, Rusia, Ucraina şi Transnistria să încheie un acord prin care să se declare nulă decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 privind crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Istoria, iată, revine în forţă. Decupajul teritorial din timpurile staliniste influenţează realităţile prezentului. O entitate creată în 1924 pentru a servi ca trambulină pentru proiectarea expansiunii sovietice spre Europa devine un focar de criză în 1992 şi un element de destabilizare în 2004. Oferta Ucrainei – ideea lui Zbitnev a fost rapid preluată de Centrul pentru Iniţiative Strategice de la Kiev – poate fi şi modalitatea de a rezolva o problemă delicată chiar pentru Kiev. Aderarea Transnistriei la Ucraina, chiar sub forma unei republici autonome, ar însemna şi intrarea acestei entităţi-problemă sub controlul Kievului.
În 1924 Transnistria a fost elementul perfect pentru crearea unei breşe strategice în cordonul sanitar creat de statele occidentale împotriva expansionismului sovietic. Stalin intenţiona reocuparea Basarabiei, un obiectiv permanent al Moscovei de la 1812 încoace, pentru a-şi deschide calea spre Balcani şi mai ales spre Bosfor şi Dardanele. Rampă de lansare a unei operaţiuni militare, Transnistria a fost şi un important instrument de propagandă comunistă o dată cu crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti între Prut- şi Nistru.
Transnistria are toate datele pentru a fi o problemă regională şi europeană. Deşi armata a XIV-a a Rusiei s-a retras de mult – au rămas doar câteva sute de militari ruşi dintr-un aşa-numit contingent de forţe de interpunere -, depozitele pregătite de Armata Roşie pentru susţinerea invaziei pe continent au rămas. Rusia nu şi-a onorat angajamentul luat la summitul OSCE de la Istanbul privind retragerea stocurilor de arme şi muniţii. În regiunea separatistă există mulţi rezervişti din fostele structuri de forţă sovietice, în special din serviciile de informaţii şi din unităţile paramilitare ale cazacilor. Aceşti veterani ai ideologiei de tip sovietic pot fi oricând inflamaţi de lideri ca Igor Smirnov. Chiar dacă nu mai este o ameninţare militară serioasă, Transnistria poate destabiliza serios situaţia regională. Mai mult, Transnistria este o platformă ideală pentru traficul de orice fel, de la arme la droguri şi carne vie.
Un alt scenariu vehiculat în ultima vreme a fost federalizarea Republicii Moldova. Planul Kozac, elaborat de unul dintre analiştii Kremlinului şi susţinut chiar de preşedintele Putin, a fost refuzat de Chişinău. În fine, o altă varianta imaginată în laboratoarele geopolitice ruseşti este dezmembrarea Republicii Moldova şi alipirea teritoriului dintre Prut- şi Nistru la România, iar Transnistria şi-ar putea obţine independenţa. Toate scenariile par să aibă un punct comun: divorţul Tiraspolului de Chişinău. În discuţie nu se pun viitorul Transnistriei sau relaţiile dintre statele vecine, ci viitorul Republicii Moldova. Altfel spus, Chişinăul trebuie să aleagă între consolidarea relaţiilor cu spaţiul slav sau redirecţionarea politică şi economică spre Occident.
Problema Transnistriei nu trebuie privită singular. Această entitate artificială face parte dintr-un arc de cerc strategic trasat de la Marea Nordului la Marea Neagră, de la Kaliningrad la Baku, via Belarus, Crimeea şi Georgia. Este simptomatic că problemele din Transnistria sunt dublate de o criză majoră în Georgia, acolo unde mai există militari ruşi, dar şi entităţi separatiste similare Transnistriei: Osetia de Sud, Abhazia. Încercarea noului guvern de la Tbilisi, ales democratic după o criză politică soldată cu demiterea preşedintelui Eduard Şevarnadze, de a reinstitui ordinea pe teritoriul naţional, s-a lovit de rezistenţa separatiştilor care privesc spre Moscova. Au avut loc schimburi de focuri, preşedintele Saakaşvili a mobilizat armata şi a ameninţat că navele care acostează în Abhazia fără acceptul guvernului georgian vor fi bombardate.
Crizele din Republica Moldova şi Georgia demonstrează că interfaţa strategică dintre zona rusă şi cea NATO este pusă în discuţie. Cele două spaţii îşi negociază limitele, se redefinesc. Nu sunt de neglijat nici presiunile care vin către Moscova din zona Rusiei din afara Rusiei, adică din partea ruşilor sau rusofonilor care au făcut parte din imperiu, iar acum se văd ostracizaţi în state recent apărute şi care îşi consolidează statalitatea tocmai prin negarea trecutului sovietic. Această Rusie din afara Rusiei presează în direcţia resuscitării Uniunii Rusia-Belarus la care ar putea adera şi alte entităţi rusofone. Extinderea NATO spre est şi problemele economice au amplificat angoasele postsovietice şi au crescut presiunea în direcţia refacerii imperiului, oricum ar arăta. Problemele legate de planurile de creare a conglomeratului slav, indiferent de forma pe care o va avea, sunt reflectate şi de reţinerile pe care le are Ucraina faţă de crearea spaţiului economic comun Rusia- Ucraina- Belarus- Kazahstan, o “piaţă comună slavă” care ar îndepărta însă Kievul de Uniunea Europeană.
Implicarea Rusiei şi “oferta” de scenarii demonstrează că şi Moscova este interesată de finalizarea negocierilor asupra acestei interfeţe strategice. Nu de alta, dar, dacă Uniunea Rusia-Belarus va deveni realitate, pentru Kremlin nu este confortabilă o relaţie doar cu Minskul. Cu atât mai mult cu cât, potrivit tratatului uniunii, preşedinţia noului stat va fi asigurată prin rotaţie. Ce ar însemna pentru sistemul internaţional o Rusie condusă de Alexandr Lukaşenko?
În Transnistria, limba română, grafia latină şi programa şcolară sunt în aceste zile argumente ideologice pentru un conflict care urmăreşte obiective geopolitice. Rezolvarea disputei va veni nu din schimbarea programei şcolare sau din eventuale contre între miliţienii Chişinăului sau Tiraspolului, ci din delimitarea zonelor de interes geopolitic între Uniunea Europeană, NATO şi Rusia.
