Exista pareri diferite despre modul în care ar trebui abordat programul de înarmare nucleara al Coreei de Nord. Pentru liderii politici sud-coreeni, dorinta Washingtonului de a nu negocia direct cu Phenianul reprezinta o bariera în calea încheierii unui acord care ar rezolva în mod pasnic actuala criza nucleara. Aceasta viziune este împartasita, de asemenea, de catre Rusia, China si Japonia. Pe de alta parte, oficialii americani sunt sceptici în legatura cu posibilitatea de eliminare permanenta a capacitatilor nucleare nord-coreene prin negocierea unui acord, si cred ca sunt necesare presiuni si dialoguri multilaterale pentru evitarea recompensarii comportamentului Coreei de Nord. Asa cum promitea presedintele George W. Bush în discursul privind Starea Natiunii, “America si restul lumii nu vor fi santajate”.
Aceste abordari diferite se datoreaza în principal interpretarilor diferite ale obiectivelor nord-coreene. Coreea de Nord sustine ca nu doreste sa santajeze pe nimeni, însa una din sarcinile principale în rezolvarea actualei crize este chiar evaluarea adevaratelor intentii ale Phenianului. Privesc liderii nord-coreeni armele nucleare ca un mijloc de reunificare prin forta a peninsulei coreene ? Au decis ei ca armele nucleare sunt esentiale pentru supravietuirea regimului, facând imposibila negocierea unui acord ? Sau acest program de înarmare reprezinta un truc la care Coreea de Nord este dispusa sa renunte, daca pretul este corect ? Este greu sa gasim raspunsuri la aceste întrebari. O problema ar fi faptul ca informatii sigure despre dinamica interna a procesului de luare a deciziilor în Coreea de Nord sunt foarte rare. O alta problema o reprezinta faptul ca liderii nord-coreeni au puternice interese de a-si ascunde adevaratele intentii, pentru a-si maximiza capacitatea de negociere si pentru a minimiza reactiile internationale referitoare la programul de înarmare nucleara.
Dificultatea stabilirii intentiilor nord-coreene a fost demonstrata în timpul negocierii Cadrului de Acorduri din 1994, în urma carora Coreea de Nord a înghetat programul de înarmare nucleara, obtinând în schimb pacura si doua reactoare. Acest acorduri au limitat capacitatile Coreei de Nord de producere a plutoniului, însa nu se stie daca aceasta tara nu avea deja destul plutoniu pentru fabricarea armelor nucleare. Un obiectiv cheie al nord-coreenilor în timpul negocierilor a fost pastrarea cât mai îndelungata a ambiguitatii în ceea ce priveste statutul nuclear, pentru maximizarea capacitatii de negociere. Din acest motiv, negociatorii nord-coreeni au refuzat cererile Statelor Unite pentru efectuarea unor inspectii. Daca inspectorii ar fi descoperit ca nord-coreenii nu au destul plutoniu pentru fabricarea armelor nucleare, americanii nu ar mai fi luat în serios Coreea de Nord, reducându-i acesteia din pârghiile de negociere. În mod contrar, daca s-ar fi descoperit ca exista destul plutoniu pentru fabricarea armelor nucleare, Statele Unite nu ar mai fi fost de acord cu semnarea unui tratat. În cele din urma, prin Cadrul de Acorduri s-au cerut inspectii speciale pentru a determina istoria nucleara a Coreei de Nord, înainte de livrarea componentelor cheie ale celor doua reactoare. Acest compromis a permis pastrarea ambiguitatii asupra capacitatilor nucleare nord-coreene si, implicit, mentinerea puterii de negociere asupra Statelor Unite, pentru înca opt ani.
Actuala criza a început în octombrie 2002, atunci când oficialii americani au confruntat Coreea de Nord cu dovezi ale unui program de îmbogatire a uraniului, ceea ce reprezinta a doua cale de fabricare a armelor nucleare. Oficialitatile nord-coreene au recunoscut existenta unui program nuclear si au început sa faca presiuni pentru ca Statele Unite sa negocieze cu ei, în ciuda insistentelor guvernului american de a nu “recompensa” aceasta atitudine prin concesii. Pe masura ce criza s-a agravat, administratia Bush a continuat sa refuze negocieri directe cu Coreea de Nord, daca aceasta nu termina programul de îmbogatire a uraniului. Statele Unite au încercat sa mobilizeze presiuni internationale asupra nord-coreenilor, si sa gaseasca un forum multilateral de consultari, care sa cuprinda si tarile importante din Asia de Est.
Nord-coreenii spun ca doresc din partea Statelor Unite recunoasterea suveranitatii tarii lor, asigurarea securitatii si neobstructionarea dezvoltarii economice. Oficiali nord-coreeni au declarat ca, în ciuda faptului ca s-au retras din Tratatul de Neproliferare Nucleara, nu intentioneaza sa produca arme nucleare “în acest moment”. Dar nu este înca clar daca programul de îmbogatire a uraniului ar trebui interpretat ca o dovada ca nord-coreenii au intentionat tot timpul sa nu respecte Cadrul de Acorduri, daca acesta ar fi fost o bariera în calea unei posibile rezilieri a acestor acorduri, sau daca nord-coreenii au vazut noi pârghii de negociere datorate erodarii Cadrului de Acorduri.
Dificultatea stabilirii cu acuratete a intentiilor nucleare ale Coreei de Nord complica foarte mult sarcina de a formula o politica coordonata si efectiva de raspuns. Daca liderii nord-coreeni sunt hotarâti sa obtina capacitati de fabricare a armelor nucleare, atunci obiectivul politicii de raspuns ar trebui sa fie gasirea unei modalitati de a-i opri, sau cel putin de a diminua impactul pe care l-ar avea aceste arme asupra securitatii din Asia de Est si asupra regimului de neproliferare nucleara. Însa, daca liderii nord-coreeni sunt dispusi sa abandoneze programul de înarmare nucleara în schimbul asigurarii securitatii si asistentei economice, atunci obiectivul ar trebui sa fie încheierea unui acord prin care sa se confirme înlaturarea capacitatilor nucleare. Divergentele asupra motivelor care au stat la baza actiunilor nord-coreene au cauzat scindari referitoare la politica vizând Coreea de Nord atât în interiorul administratiei Bush, cât si în cadrul legaturilor dintre Statele Unite si aliatii sai din Asia si a relatiilor cu alti actori regionali, cum ar fi China si Rusia.
Stabilirea intentiilor
Serioase scindari în interiorul administratiei Bush, referitoare la politica Coreei de Nord, au fost evidente înca de la instalarea acestei administratii. Unii oficiali au dorit sprijinirea politicii presedintelui sud-coreean, Kim Dae-Jung, de continuare a negocierilor cu Coreea de Nord, care au început la sfârsitul administratiei Clinton. Aceasta pozitie a reflectat convingerea ca liderii nord-coreeni ar putea renunta la importante capacitati militare, pentru un pret corect. Alti oficiali sustineau retragerea din Cadrul de Acorduri si adoptarea unei politici mai dure, orientate spre schimbarea regimului de la Phenian. Aceasta pozitie se baza pe prezumtiile ca liderii nord-coreeni nu puteau fi de încredere în aderarea la anumite acorduri, si ca ei nu ar renunta niciodata la capacitatile nucleare. Aceste scindari au fost facute publice în martie 2001, atunci când Secretarul de Stat, Colin Powell, a declarat ca Statele Unite se pregatesc sa reia negocierile cu Coreea de Nord, pentru a fi contrazis de catre Bush trei zile mai târziu.
Revizuirea ulterioara a politicii americane fata de Coreea de Nord a durat patru luni, în principal datorita luptei dintre moderatii si radicalii din interiorul administratiei Bush. Au fost luate în considerare diferite optiuni, printre care si retragerea din Cadrul de Acorduri, însa, în final, s-a recomandat “o mai buna implementare” a Cadrului, combinata cu eforturi de negociere a unui alt acord, referitor la programele de dezvoltare a rachetelor balistice cu raza lunga de actiune, la exporturile de astfel de rachete, si la desfasurarea fortelor conventionale. Mai buna implementare” se referea la accelerarea eforturilor de a convinge Coreea de Nord sa accepte inspectii ale capacitatilor nucleare din partea Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (IAEA). Scopul declarat era acela de a obtine amânarea constructiei reactoarelor, însa inspectiile erau destinate, de asemenea, înlaturarii ambiguitatii referitoare la capacitatile nucleare nord-coreene.
Perioada dintre iunie 2001 si octombrie 2002 a fost marcata de contacte diplomatice sacadate între Statele Unite si Coreea de Nord, punctate de amenintari, insulte si incidente militare. Administratia Bush si-a exprimat dorinta de a se întâlni cu liderii nord-coreeni “oricând, oriunde si fara preconditii”, însa eforturile de demarare a negocierilor au fost în mod repetat obstructionate de catre lipsurile si declaratiile guvernamentale. Deoarece administratia Bush a reactionat la atacurile teroriste din 11 septembrie prin sublinierea legaturilor dintre terorism si armele de distrugere în masa, radicalii au facut presiuni pentru o politica mai dura referitoare la Coreea de Nord.
Discursul tinut în 2002 de catre presedintele Bush, privind Starea Natiunii, eticheta Coreea de Nord ca facând parte din “axa raului”, amenintând Statele Unite. Cu toate ca oficiali ai Departamentului de Stat continuau sa-si exprime dorinta de a negocia cu nord-coreenii, fragmente din Reviziuirea Situatiei Nucleare a Statelor Unite au aratat ca Pentagonul facea planuri pentru eventualitatea unor atacuri nucleare împotriva a sapte tari, inclusiv Coreea de Nord. Anumite scurgeri de informatii sugerau ca aceasta va fi urmatoarea tinta, dupa Irak. Toate acestea au constituit impedimente ale importantei vizite pe care adjunctul Secretarului de Stat, James Kelly, a efectuat-o la Phenian, în octombrie 2002.
Interpretarile diferite ale intentiilor nord-coreene au dus, de asemenea, la deteriorari ale relatiilor SUA cu aliatii sai, precum si ale celor cu China si Rusia. Administratia Bush a facut eforturi formale de a-si coordona pozitia fata de Coreea de Nord cu cea adoptata în aceeasi privinta de catre Coreea de Sud si Japonia, prin vizite la nivel înalt si întâlniri regulate ale comisiilor de supraveghere. Cu toate acestea, eforturile au contat prea putin pentru rezolvarea fundamentala a identificarii intentiilor nord-coreene si a abordarilor diferite asupra politicilor de raspuns.
Desi Coreea de Sud si Japonia sunt îngrijorate de potentialul armamentului de distrugere în masa al Coreei de Nord, majoritatea analistilor sud-coreeni si japonezi considera ca obiectivul nord-coreenilor este acela de a negocia un acord cu Statele Unite, care sa includa garantii de securitate, relatii politice si economice mai bune, si asistenta financiara. În timp ce americanii considera programele nucleare si de dezvoltare a rachetelor balistice cu raza lunga de actiune nord-coreene ca o mare amenintare, Coreea de Sud apare relativ calma, poate si pentru ca majoritatea sud-coreenilor nu cred ca cei din nord vor folosi aceste arme împotriva lor.
Coreea de Sud, Japonia, Rusia si China vad refuzul Statelor Unite de a negocia direct cu Coreea de Nord ca o cauza a actualei crize nucleare. Cu toate ca aceste state sustin ca peninsula coreeana sa fie libera de arme nucleare, ele sunt sceptice ca mobilizarile internationale ale administratiei Bush si refuzul acesteia de a negocia direct cu Coreea de Nord, vor avea rezultate pozitive. Totodata, ele sunt îngrijorate ca o marginalizare a Phenianului poate duce Coreea de Nord la un comportament neprevizibil si periculos, ce s-ar putea solda cu un conflict militar.
Disensiunile din interiorul administratiei Bush au creat confuzii în rândul aliatilor SUA si au subminat deseori initiativele sud-coreene si japoneze de a negocia cu Coreea de Nord. De exemplu, în timpul vizitei sale de la Washington, din martie 2001, presedintele Kim Dae-Jung a facut apel ca Statele Unite sa “masoare oportunitatea” de a negocia cu nord-coreenii, pentru a fi pus într-o situatie stânjenitoare atunci când Bush a declarat, în timpul conferintei de presa comune, ca nu are încredere în Kim Jong II. Multi sud-coreeni au speculat faptul ca divergentele din cadrul administratiei Bush au fost intentionate, având scopul de a discredita politica Coreei de Sud si de a împiedica miscarea de unificare a peninsulei, ceea ce a dus la cresterea sentimentelor anti-americane si la tensionarea relatiilor bilaterale.
Parerile diferite vizând aderarea Coreei de Nord la un acord negociat reprezinta principala cauza a dezacordurilor dintre Statele Unite si Coreea de Sud referitoare la pozitia adoptata fata de nord-coreeni. Pe de alta parte, aceste dezacorduri reflecta si dorinta Seulului pentru o evolutie politica graduala a regimului nord-coreean, urmarind reducerea costurilor reunificarii, un obiectiv care este în contradictie cu dorinta anumitor oficiali americani, care încearca rasturnarea sistemului politic condus de catre Kim Jong II.
Posibile intentii
Care din urmatoarele abordari sunt corecte, depinde, în mare masura, de ceea ce doreste Coreea de Nord. În stabilirea intentiilor nucleare nord-coreene, ar trebui sa se tina cont de cinci scenarii:
Liderii nord-coreeni au decis ca armele nucleare sunt esentiale pentru securitatea tarii lor
Acest scenariu sustine ca liderii nord-coreeni se simt amenintati de capacitatile militare superioare ale Statelor Unite si ca americanii au în vedere schimbarea regimului, ce va fi precedata de atacuri militare. Din acest motiv, nord-coreenii au ajuns la concluzia ca armele nucleare reprezinta singurul mijloc pentru garantarea supravietuirii regimului în fata acestor amenintari. Acest scenariu este în concordanta cu interpretarile serviciilor de informatii americane, care considera ca nord-coreenii au produs una sau doua arme nucleare în ultima jumatate a anilor ’90. Daca acest scenariu ar fi adevarat, probabil ca nici un acord pasnic nu ar putea opri programul de înarmare nucleara al Coreei de Nord, cu exceptia cazului în care liderii de la Phenian s-ar razgândi în aceasta privinta. Statele Unite, Coreea de Sud, Japonia si China vor trebui fie sa recurga la actiuni militare si sa distruga arsenalul nuclear al Coreei de Nord, fie sa se obisnuiasca cu gândul la acesta si sa se bazeze pe intimidari si sisteme de rachete defensive. Multiplele încercari nord-coreene de obtinere a armamentului nuclear si eforturile de dezvoltare a rachetelor balistice cu raza lunga de actiune indica faptul ca regimul a alocat resurse considerabile în acest domeniu.
Pe de alta parte, Coreea de Nord a irosit un numar de oportunitati de accelerare a programelor de dezvoltare a armelor nucleare si a rachetelor balistice. Daca nu ar fi semnat Cadrul de Acorduri, ar fi putut termina constructia reactoarelor de 50 si 200 megawati si ar fi reprocesat combustibilul pentru producerea de plutoniu. Pâna acum, regimul ar fi avut material fisionabil pentru cel putin 150-200 de arme nucleare. De asemenea, Coreea de Nord a declarat un moratoriu unilateral asupra testelor de zbor a rachetelor cu raza lunga de actiune.
Liderii nord-coreeni sunt dispusi sa renunte la programele nucleare si de dezvoltare a rachetelor, în schimbul unui acord care sa le garanteze securitatea si suveranitatea tarii lor
Acest scenariu sustine ca liderii nord-coreeni se simt amenintati de capacitatile militare superioare ale Statelor Unite si de eforturile americane de a izola economic si politic Coreea de Nord. Coreenii au urmarit dezvoltarea armamentului nuclear si a rachetelor balistice cu raza lunga de actiune pentru a-si dezvolta pârghii de negociere în crearea unor noi relatii cu Statele Unite, care sa asigure supravietuirea regimului si un cadru care sa permita reforme economice.
Dovezile acestui scenariu includ declaratiile repetate ale liderilor nord-coreeni despre dorinta lor de a negocia cu Statele Unite restrictionarea armamentului nuclear si a rachetelor balistice, si limitarea exportului de astfel de rachete. Semnarea Acordurilor, moratoriul testelor de zbor si discutiile cu administratia Clinton indica faptul ca nord-coreenii doreau limitarea capacitatilor militare.
Din aceasta perspectiva, eforturile Coreei de Nord de a dezvolta capacitati de îmbogatire a uraniului reprezinta încercari de a gasi un atu în negocierea pentru concesii economice si de securitate. Este posibil chiar ca aceste eforturi sa se fi dorit a fi descoperite de catre americani, pentru a fi “vândute”. Succesul precedent al nord-coreenilor de a convinge Statele Unite sa mareasca ajutorul alimentar în schimbul permiterii unor inspectii la o centrala de la Kumchang-ri (care au demonstrat ca aceasta nu detinea echipament nuclear), sugera ca un bluf nuclear nu ar fi exclus.
Pe de alta parte, Statele Unite, Japonia, Coreea de Sud si China ar dori sa vada ca nord-coreenii încep reforme politice si economice. Poarta catre relatii mai bune, care sa sprijine reformele economice, este larg deschisa, însa Coreea de Nord ezita sa paseasca prin ea. Amenintarile la adresa securitatii nu sunt necesare pentru a avea relatii mai bune, si chiar pot submina eforturile de îmbunatatire a acestora si a perspectivelor de cooperare economica. De asemenea, intentiile demonstrate ale Coreei de Nord de a încalca tratatele internationale vor face greu de negociat viitoare acorduri, deoarece încrederea Statelor Unite a scazut.
Liderii nord-coreeni doresc atât arme nucleare (ca ultima garantie a securitatii), cât si relatii mai bune cu Statele Unite, Japonia si Coreea de Sud
Conform acestui scenariu, liderii nord-coreeni au încercat sa-si mentina optiunile deschise prin derularea programelor de înarmare nucleara si de dezvoltare a rachetelor balistice, cautând, în acelasi timp, îmbunatatirea relatiilor cu Statele Unite, Japonia si Coreea de Sud. O posibilitate ar fi ca liderii de la Phenian sa vada aceste programe ca o asigurare pentru cazul în care nu ar putea negocia un acord cu Statele Unite referitor la securitatea regimului nord-coreean. Daca SUA ar veni cu o oferta care sa garanteze supravietuirea regimului, Coreea de Nord ar fi dispusa sa renunte la programele de înarmare nucleara si de dezvoltare a rachetelor balistice. În caz contrar, coreenii vor continua dezvoltarea unei forte operationale dotate cu arme nucleare si rachete balistice cu raza lunga de actiune.
O alta posibilitate ar fi ca liderii nord-coreeni sa fi intentionat sa triseze înca de la început. Acordurile de restrictionare a programelor si a exporturilor de rachete au fost create în scopul de a obtine avantaje financiare si de a câstiga timp pâna când Coreea de Nord sa dezvolte capacitati nucleare operative. De partea cealalta, liderii de la Phenian pot crede ca Statele Unite, Japonia si Coreea de Sud vor trece cu vederea capacitatile nucleare mici si ambigue ale lor, si ca aceste state doresc oricum îmbunatatirea relatiilor. Politica dusa de sud-coreeni si recentele eforturi ale japonezilor de normalizare a relatiilor diplomatice, în ciuda temerilor legate de rachetele nord-coreene, reprezinta un motiv pentru acest scenariu.
Atât scenariul asigurarii, cât si cel al nerespectarii angajamentelor, explica unele aspecte ale comportamentului Coreei de Nord, cum ar fi scala redusa a programului de înarmare nucleara, dorinta de acceptare a limitarii temporare a arsenalului nuclear (facând, în acelasi timp, eforturi de dezvoltare a unor capacitati mai avansate), si dorinta de a avea relatii cu Statele Unite, Japonia si, la o scara mai mica, cu Coreea de Sud. Aceste scenarii sugereaza ca liderii nord-coreeni fie au estimat în mod eronat reactia internationala de raspuns la politica lor nucleara, fie au considerat ca efectele negative pot fi depasite odata cu semnarea unui acord.
Lideri sau factiuni nord-coreene sunt de acord ca armele nucleare sau negocierea unui acord cu Statele Unite nu reprezinta cea mai buna cale de asigurare a securitatii
Acest scenariu priveste comportamentul Coreei de Nord ca un rezultat al schimbarii puterii între diferite factiuni interne nord-coreene. Una din factiuni, orientata spre armata, poate crede ca armele nucleare sunt esentiale pentru securitatea Coreei de Nord; cealalta factiune considera ca negocierea unui acord ofera mai multa securitate. Fiecare din aceste factiuni are abilitatea de a întreprinde actiuni internationale în mod independent.
Acest scenariu ar putea explica de ce, în unele cazuri, Coreea de Nord coopereaza si cauta semnarea unor acorduri, iar în alte cazuri submineaza într-un mod agresiv negocierile. De asemenea, ofera o posibila explicatie pentru programul de îmbogatire a uraniului urmarit de catre nord-coreeni. Deoarece unele beneficii promise în urma Acordurilor au fost amânate (ca, de exemplu, aprovizionarea reactoarelor si încercarile de normalizare a relatiilor cu Statele Unite), balanta puterii de la Phenian s-ar fi putut schimba, îndepartându-se de la respectarea angajamentelor, catre eforturi de dezvoltare a armamentului nuclear, pentru asigurarea securitatii Coreei de Nord. Pe lânga acestea, eforturile precedente ale nord-coreenilor de a obtine tehnologii de îmbogatire a uraniului si echipamente de productie din Pakistan, sugereaza o decizie de nerespectare a Acordurilor sau de a face presiuni pentru rezilierea lor.
Desi acestea ar putea explica comportamentul Coreei de Nord, stilul nord-corean de negociere demonstreaza câteodata atente eforturi de a controla atmosfera negocierilor si de a maximiza presiunile asupra partenerilor prin actiuni si declaratii bine coordonate. Acest tip de control este dificil de explicat în cazul scenariului factional. De asemenea, este important de mentionat ca schimbarea balantei puterii între factiunile de la Phenian poate face grea, daca nu imposibila, negocierea unui acord durabil.
Liderii nord-coreeni doresc arme nucleare si rachete balistice pentru actiuni ofensive împotriva Coreei de Sud
Toate scenariile precedente pleaca de la premisa ca obiectivul principal al liderilor nord-coreeni este apararea, asigurarea supravietuirii actualului regim. O presupunere alternativa este ca nord-coreenii vad în armele nucleare un mijloc ofensiv pentru obtinerea unificarii peninsulei în termenii lor. Alianta militara a Statelor Unite cu Coreea de Sud este principalul obstacol pentru o reunificare prin forta. Acest scenariu subliniaza riscul potential reprezentat de armele nucleare si de rachetele balistice cu raza lunga de actiune nord-coreene pentru teritoriul Statelor Unite, daca SUA ar interveni ca raspuns la o invazie sau o coercitie militara asupra Coreei de Sud. Aceasta problema a fost ridicata de nenumarate ori de catre sustinatorii sistemului defensiv cu rachete, care afirma ca un stat paria (“rogue state”) ar putea folosi capacitati nucleare pentru a împiedica Statele Unite sa intevina într-un conflict. Libertatea americana de actiune, spun ei, poate fi mentinuta numai prin rachete defensive.
Acest scenariu este în concordanta cu alte aspecte ale doctrinelor militare si a desfasurarilor de trupe nord-coreene. Majoritatea unitatilor militare ale Coreei de Nord sunt situate în apropierea zonei demilitarizate, fiind pozitionate si antrenate pentru operatiuni ofensive. Capacitatile de fabricare a armelor chimice si biologice, masive bombardamente ale artileriei si operatiuni ale fortelor speciale ar putea fi folosite pentru a sprijini o invazie a Sudului. Din aceasta perspectiva, interesul manifestat de Coreea de Nord pentru negocierea unui acord prin care sa renunte la armele nucleare si la rachetele balistice, ar putea fi în scopul mascarii eforturilor de achizitionare a unor noi capacitati ofensive. Pe de alta parte, Coreea de Nord spera ca, din cauza ei, sa apara intrigi între Statele Unite si Coreea de Sud, care sa slabeasca sau sa dizolve alianta dintre cele doua state. (Declaratiile sud-coreenilor conform carora Seulul ar trebui sa joace rolul de mediator între Phenian si Washington sugereaza faptul ca o astfel de strategie ar putea avea o doza de succes.)
Un contra-argument al acestui scenariu ar fi faptul ca abilitatea nord-coreenilor de a lansa o invazie asupra Sudului s-a diminuat ca urmare a prabusirii economiei. Coreea de Sud a continuat modernizarea dotarilor militare si a programelor de instruire, în timp ce Coreea de Nord nu a importat sisteme noi militare de mai bine de zece ani. Armata nord-coreeana duce lipsa de piese de schimb pentru sistemele importate, iar limitarea aprovizionarii cu carburanti a influentat programele de instruire. Daca obiectivul Coreei de Nord ar fi fost invadarea Coreei de Sud, probabil ar fi facut eforturi de obtinere a armelor nucleare si a rachetelor balistice cu raza lunga de actiune mult mai devreme, în loc sa închida elemente cheie ale capacitatilor de producere a plutoniului si sa declare încetarea testelor de zbor a rachetelor. Cu toate ca acest scenariu nu poate fi exclus, principala “dovada” care îl sustine este faptul ca anumite capacitati nucleare ar putea, teoretic, ameninta Statele Unite.
Confruntându-ne cu nesiguranta
Fiecare din aceste cinci scenarii explica anumite aspecte ale comportamentului Coreei de Nord. Din nefericire, este greu de spus care este corect. Daca se intentioneaza ca armele nucleare sa fie folosite ca optiuni militare ofensive, atunci, cel mai probabil, oficialii nord-coreeni vor apela la masuri înselatoare pentru a-si ascunde intentiile. Daca ei au decis ca armele nucleare le sunt necesare pentru supravietuirea regimului, atunci crearea impresiei ca agresiunea Statelor Unite le-a împins catre un program nuclear le-ar putea îmbunatati imaginea internationala. (Coreea de Nord a avut succes în convingerea unor guverne asiatice ca intransigenta americanilor este în mare masura cauza actualei crize.) Pe de alta parte, chiar daca Coreea de Nord ar fi pregatita sa negocieze renuntarea la capacitatile nucleare, ea tot ar avea motive ca sa apara sovaitoare si agresiva, chiar neprevizibila, pentru a obtine avantaje maxime în timpul negocierilor.
Oficialii americani au încercat sa creeze politici de abordare care sa sublinieze dificultatea stabilirii intentiilor nord-coreene. Politica revizionista din 1998 si 1999, condusa de fostul Secretar al Apararii, William Perry, sugera o strategie pe doua cai pentru a testa intentiile Coreei de Nord. Perry a recomandat oferirea catre nord-coreeni a alegerii între alternativa unui angajament mai strâns si relatii mai bune cu Statele Unite, si alternativa continuarii ostilitatilor si a politicii de îngradire. “Prin încorporarea a doua cai, strategia creata în Revizuire evita dependenta de conjuncturi referitoare la intentiile sau comportamentul nord-coreenilor, si nu cauta, nici nu depinde de succesul sau, o transformare a sistemului intern [nord-coreean].” Dificultatea în aceasta abordare îl reprezinta faptul ca criteriul cheie dupa care se va judeca daca Coreea de Nord îsi va respecta angajamentele (renuntarea la armele de distrugere în masa într-o maniera verificabila) va cere nord-coreenilor sa renunte la atuurile lor în procesul de negociere, înca de la început.
Cadrul de Acorduri a încercat sa rezolve aceasta problema prin structurarea angajamentelor ca o serie de pasi reciproci, prin care sa se obtina, într-un final, transparenta în istoria nucleara a Coreei de Nord. Cu toate acestea, amânarile în contructia reactoarelor si eroziunea sprijinului politic al Statelor Unite pentru Cadrul de Acorduri înseamna ca importante aspecte ale acordului, cum ar fi îmbunatatirea relatiilor economice si politice dintre SUA si Coreea de Nord, nu au fost pe deplin implementate. Politica promovata de catre William Perry prevedea un proces similar, “pas cu pas si reciproc”, ca un mijloc de rezolvare a problemei, însa aceasta abordare nu a fost niciodata pusa total în practica.
Statele Unite trebuie sa abordeze criza curenta printr-o strategie care sa accepte incapacitatea de stabilire a intentiilor nord-coreene. Daca oricare din cele cinci scenarii de mai sus ar fi corect, strategia americana ar trebui sa testeze intentiile coreene, fara a compromite interesele securitatii Statelor Unite. La acest moment al crizei, SUA are practic patru optiuni: utilizarea fortei militare pentru a ataca infrastructura nucleara nord-coreeana, mobilizarea presiunilor internationale împotriva Coreei de Nord, asteptarea, si negocierea. Atacurile militare se pare ca vor fi excluse, datorita incapacitatii actuale a SUA de a distruge orice arma nucleara sau stoc de plutoniu nord-coreean, a opozitiei ferme din partea aliatilor si a altor state din regiune, si datorita unor posibile represalii din partea Coreei de Nord, prin atacarea Sudului. Politica curenta a Statelor Unite este de a orchestra presiuni internationale pentru a forta Coreea de Nord sa renunte la programul de înarmare nucleara. Aceasta abordare are putine sanse de succes, pentru ca unele state cheie, cum ar fi China si Coreea de Sud, nu doresc marginalizarea Coreei de Nord, deoarece ar duce fie la colaps economic, fie la raspunsuri militare. A treia optiune pentru Statele Unite ar fi sa astepte, în speranta ca liderii de la Phenian îsi vor modera cerintele, si vor accepta negocieri multilaterale, în termeni impusi de catre SUA. Aceasta se pare ca este pozitia de facto a Statelor Unite, cel putin pe durata potentialului razboi din Irak. A patra optiune ar fi acceptarea cererilor Coreei de Nord pentru negocieri bilaterale cu SUA, si încercarea de obtinere a unui acord care sa urmareasca interesele americane.
Impasul curent nu va dura la nesfârsit. Daca nu se va ajunge la un acord, este probabil ca nord-coreeni vor reprocesa combustibilul achizitionat si vor cumpara pltunoi pentru înca patru sau sase arme nucleare. Odata reprocesarea completa (ce va dura de la patru la sase luni), Statele Unite vor pierde optiunea unor atacuri militare asupra stocurilor de materiale coreene. Cu sucienta materie pentru obtinerea a cinci pâna la opt arme nucleare, Coreea de Nord va avea noi optiuni, printre care si testarea nucleara, pozitionari operationale de arme nucleare sau vânzarea de material fisionabil. Mai mult, este foarte putin probabil ca liderii nord-coreeni vor astepta pasiv ca presiunile internationale sau problemele economice interne sa duca la rasturnarea regimului lor. În schimb, ei vor apela la actiuni de provocare pentru a agrava criza, în scopul cresterii presiunii asupra Statelor Unite de a negocia un acord.
Politica curenta a administratiei Bush are costuri semnificante. Pe lânga permisiunea acordata Coreei de Nord de a-si îmbunatati capacitatile nucleare, politica americana a creat tensiuni serioase în cadrul aliantelor cu Coreea de Sud si Japonia, precum si în relatiile cu China si Rusia. Refuzul negocierilor, venit din partea Statelor Unite, si nu a nord-coreenilor, este considerat a fi de vina pentru agravarea crizei. Daca Statele Unite continua în aceeasi maniera, este foarte probabil ca nord-coreeni îsi vor pozitiona armele nucleare “la vedere”, ceea ce va avea consecinte pentru stabilitatea regionala si pentru regimul de neproliferare nucleara. Intransigenta Statelor Unite va fi vinovata pentru aceasta, iar americanii vor fi pusi într-o situatie mult mai dificila.
Din acest punct de vedere, este rezonabila cautarea negocierii unui acord. Indiferent de rezultatul final, negocierile vor avea imediat valoare politica. În primul rând, Statele Unite ar trebui sa insiste asupra unei opriri verificabile a activitatilor nord-coreene în timpul negocierilor. Aceasta ar stopa încercarile Coreei de Nord de majorare a capacitatilor nucleare, si s-ar câstiga timp. În schimb, SUA îsi vor lua angajamentul de a nu ataca Coreea de Nord în timpul negocierilor, o concesie pe care administratia Bush a oferit-o deja, fara a primi nimic în schimb. În al doilea rând, negocierile ar detensiona într-o oarecare masura relatiile dintre SUA si aliatii sai, deschizând calea catre o politica comuna vizând Coreea de Nord. Daca negocierile pentru un acord verificabil si acceptabil ar esua, Statele Unite ar câstiga mai usor sprijinul international pentru o abordare mai dura a problemei nord-coreene. În al treilea rând, negocierile ar reduce capacitatea Coreei de Nord de a agrava criza, permitând Statelor Unite sa ia initiativa si sa-si concentreze atentia asupra armelor de distrugere în masa ale nord-coreenilor si asupra modalitatilor de obtinere a unui acord. De asemenea, negocierile ar reduce posibilitatea unei provocari militare nord-coreene în mijlocul unui razboi în Irak. Tinând cont de toate acestea, negocierile au un mare potential de atingere a obiectivului unei peninsule Coreene libera de arme nucleare.
Negocierea unui acord acceptabil nu va fi usoara. Faptul ca nord-coreenii au încalcat Cadrul de Acorduri si alte angajamente de neproliferare nucleara, înseamna ca Statele Unite si alte state participante la negocierea unui nou acord vor cere masuri stringente de verificare a respectarii termenilor de catre Coreea de Nord. Însa, în mod paradoxal, suspiciunile interne asupra intentiilor nord-coreene vor permite negociatorilor americani sa insiste pentru masuri drastice de verificare, ca o conditie necesara a unui acord, si aceasta mai ales daca va fi nevoie de sprijinul Congresului pentru a finanta acest acord. Chiar daca negocierile vor esua, Statele Unite vor fi într-o pozitie favorabila datorita faptului ca au încercat sa trateze cu nord-coreenii.
Publicat în : Politica externa de la numărul 2
