Un recent studiu al Institutului pentru Studii Strategice Internaţionale, una dintre cele mai prestigioase organizaţii care monitorizează comerţul cu arme şi focarele de criză din lume, atrage atenţia că este inevitabil ca Iranul să nu ajungă să deţină arma nucleară. Experţii de la IISS cred că până în 2010 Iranul va avea suficient material radioactiv şi tehnologia necesară pentru a putea fabrica cel puţin o ogivă nucleară.
Duşul rece al proliferării nucleare
Nu este exclus ca termenul să fie devansat cu un an, chiar doi. Ceea ce aduce mult mai aproape “momentul adevărului”! Adică momentul de la care comunitatea internaţională nu va mai putea face nimic pentru a împiedica Iranul să devină putere nucleară, cu implicaţiile evidente pentru geopolitica regională.
Dar este programul nuclear iranian periculos? Liderii de la Teheran spun că nu, că nu intenţionează decât producerea de energie în scopuri civile. Modelul de reactor ales şi refuzul de a coopera cu AIEA ridică, însă, semne de întrebare privind programul nuclear iranian.
Iranul s-a angajat într-o cursă contracronometru pentru a deveni o putere regională nucleară. Este un fapt cunoscut şi, până aici, deloc neobişnuit. Şi alte state, mici sau mijlocii, au derulat programe nucleare, unele chiar au reuşit să pună la punct o industrie nucleară, altele, mai mari, au devenit puteri nucleare. Cazul Indiei şi Pakistanului. Un singur stat a ajuns să deţină arma nucleară, apoi a renunţat la ea şi la întregul program nuclear: Africa de Sud.
Demersurile nucleare ale Iranului nu sunt tocmai recente. Primul care a încercat să construiască un reactor iranian a fost şahul Reza Pahlavi, în anii ’70. Proiectul său nu s-a concretizat iar revoluţia islamică a încetinit cercetările şi procurarea echipamentelor. Anii ’90 şi primul deceniu al secolului XXI au adus însă mutaţii semnificative: a fost mai întâi intrarea Indiei şi Pakistanului în rândul puterilor atomice. Marile puteri au trebuit să accepte că Pakistanul musulman şi India majoritar hindusă au în arsenalele lor şi rachete nucleare. A venit apoi un duş şi mai rece: dovezile că tehnologia nucleară se răspândeşte. Principalul bănuit a fost chiar coordonatorul programului nuclear pakistanez, dr. Khan. El a livrat tehnologie şi centrifugele necesare îmbogăţirii uraniului în Libia – Khadafi a renunţat între timp şi a scos astfel Jamahiria de pe lista neagră -, în Coreea de Nord – există suspiciuni solide că Phenianul are cel puţin o ogivă nucleară şi că se pregăteşte să efectueze primul test nuclear – şi, foarte posibil, tot dr. Khan s-ar afla şi în spatele presupusului program nuclear saudit. Lucrurile au mers până acolo încât Statele Unite au fost nevoite să pună sub control întregul program nuclear pakistanez. Practic, într-o singură noapte toate instalaţiile nucleare pakistaneze, stocurile de materiale radioactive şi centrele de cercetare au fost ocupate de forţele speciale americane – unităţi fără nume şi fără uniforme ale Pentagonului şi CIA care au participat la una dintre cele mai secrete operaţiuni din cadrul războiului împotriva terorismului declanşat de Statele Unite.
Schimbare de ton la Teheran
Plecarea de la conducerea politică a Iranului a preşedintelui Khatami – considerat un moderat şi un om de dialog de către Statele Unite, deşi mandatul său nu a adus îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale îngheţate după criza de la Ambasada americană din Teheran din 1980 – a creat o nouă problemă administraţiei Bush. Noul preşedinte al Iranului – Mahmud Ahmadinejad – avea reputaţia unui adept fervent al Revoluţiei Islamice. Fost membru al miliţiilor Basij, Ahmadinejad şi-a confirmat foarte repede reputaţia: a întrerupt cooperarea cu Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, a ameninţat că denunţă Tratatul de Neproliferare, a reafirmat în repetate rânduri dreptul Iranului de a deţine tehnologie nucleară. Confruntat cu neîncrederea americanilor în dimensiunea strict civilă a programului nuclear iranian, Ahmadinejad a plusat: a lansat o campanie a declaraţiilor ostile Israelului, aparent fără rost. De la negarea Holocaustului la învinuirea Israelului – pe care îl numeşte “entitatea sionistă” – că se află în spatele presiunilor internaţionale la adresa Iranului, până la negarea rolului şi locului Israelului în istorie şi pe hartă.
Care ar fi explicaţiile retoricii agresive a preşedintelui iranian la adresa Israelului? La prima vedere, doar un discurs excentric, afirmaţiile preşedintelui Ahmadinejad fac parte din negocierea publică în care s-a angajat cu Statele Unite. În subtext, Ahmadinejad identifică principalul inamic – Israelul – şi îl indică drept ţinta răzbunării dacă instalaţiile nucleare iraniene vor fi atacate, aşa cum s-a întâmplat cu reactorul irakian Osirak, în 1981. Iranul a învăţat din atacul israelian: şi-a presărat obiectivele nucleare în mai multe locaţii, le-a “securizat” sub obiective civile şi, cel mai important, şi-a pregătit apărarea şi contraatacul. Iranul nu are rachete intercontinentale pe care să le lanseze împotriva Statelor Unite, dar are rachete cu rază medie de acţiune Shahab 3 cu care poate ataca bazele militare americane din Golf şi din Irak, dar şi Israelul. În plus, are o armă formidabilă: unităţile de terorişti-kamikaze ale Hisb’allah. Un atac împotriva Iranului ar activa imediat celule teroriste plasate foarte probabil deja în Liban, în emiratele din Golf, dar şi în Occident.
Misterul scrisorii
Mereu capabil de surprize, preşedintele Ahmadinejad a inflamat presa internaţională şi marile cancelarii când a anunţat că i-a trimis preşedintelui Bush o… scrisoare. Gest fără precedent în relaţiile bilaterale dintre cele două state, tentativă de dezgheţ diplomatic, propunere reală sau bluf, toate variantele au fost evocate. Misterul s-a păstrat câteva zile: răspunsul administraţiei Bush a fost că nu există un răspuns, că Iranul ştie ce are de făcut, şi anume să se conformeze acordurilor de monitorizare încheiate cu AIEA şi să permită inspectorilor internaţionali să revină la obiectivele nucleare iraniene.
Când, totuşi, misterul celor 18 pagini trimise la Casa Albă a fost dezvăluit presei internaţionale consternarea a fost generală. “Tentativa de dezgheţ diplomatic” nu era decât o banală înşiruire de observaţii de natură politică, filosofică şi religioasă. Mai mult, după numai câteva zile Teheranul a anunţat că preşedintele Ahmadinejad va trimite o nouă scrisoare! De această dată la Vatican.
Glumele preşedintelui Ahmadinejad nu sunt… glume. Foarte apropiat cercurilor religioase de la Qom – acolo unde se află centrul de decizie islamică -, Ahmadinejad este adeptul misticismului şiit, bazat pe mitul imamului ascuns şi pe întoarcerea lui Mahdi ca salvator al omenirii după bătălia finală dintre Bine şi Rău. Ahmadinejad este convins că omenirea trăieşte timpurile apocaliptice. În plus, aşa cum cere Coranul, liderul islamic care doreşte să lanseze Jihadul, războiul sfânt împotriva unui inamic, trebuie să-i explice acestuia de ce filosofia şi religia islamică sunt superioare. Trebuie să-i acorde şansa trecerii de bună-voie la Islam. Probabil, preşedintele iranian nu şi-a propus să-l convertească pe George W. Bush, dar i-a trimis astfel un nou semnal că este gata de confruntare, că este gata să-şi asume Armaghedonul dacă Statele Unite sau Israelul atacă obiectivele nucleare iraniene.
