Evoluţia PSD după alegerile prezidenţiale reprezintă una dintre cele mai actuale evenimente politice şi un veritabil subiect de dezbatere naţională. Aşa cum era de aşteptat, eşecul lui Mircea Geoană şi a PSD la scrutinul din decembrie 2009 au redeschis problema unei noi reforme a partidului care să vizeze deopotrivă o schimbare de leadership şi o revizuire doctrinară.
Este un fapt bine cunoscut că PSD, un partid mare, cu structuri organizatorice masive, este construit pe un sistem relaţional extrem de complicat, cu grupări interne aflate într-un perpetuum mobile, care se confruntă sau se aliază în funcţie de conjunctura politică.
Şansele lui Mircea Geoană depind de forţa viitorului contracandidat
Alegerea lui Mircea Geoană la congresul din 2005 a creat un larg orizont de aşteptare, la nivelul activului de partid, dar şi la cel al opiniei publice. Mass media şi societatea civilă au comentat pozitiv preluarea preşedinţiei PSD de către Mircea Geoană, aşteptând demararea unei veritabile revoluţii în interiorul partidului.În mod cert, mandatul lui Geoană a adus unele schimbări fundamentale în structura PSD dar, aşa cum au arătat rezultatele de la ultimele scrutinuri electorale, nu de natură să schimbe în mod favorabil percepţia publică asupra liderilor partidului. Dacă avem în vedere poziţionarea doctrinară a partidului, putem constata o uşoară orientare a PSD către zona de centru dreapta. Efectul a fost,însă, bulversarea electoratului propriu care nu s-a mai regăsit în ideologia şi programele social-democrate. În ceea ce priveşte organizarea internă a partidului, mandatul lui Mircea Geoană a adus schimbări substanţiale, deopotrivă la nivelul echipei centrale, dar şi al „filosofiei” de conducere. Democratizarea vieţii de partid, prin creşterea gradului de autonomie acordat organizaţiilor în teritoriu a fost, în esenţă, o iniţiativă benefică. Pe termen lung, însă, lipsa unei conduceri ferme la nivel central a condus la o relaţie centru-teritoriu defectuoasă. Pentru Mircea Geoană lipsa de experienţă – pe care ţi-o dă, de regulă, activitatea de partid şi munca în organizaţii – a fost un handicap şi, deşi a recuperat pe parcurs, ea s-a resimţit la nivelul relaţiei pe care a avut-o cu organizaţiile locale ale PSD.
Una dintre cele mai aspre critici care i se aduc lui Mircea Geoană se referă la strategia politică greşită din ultimii ani şi, în mod special din perioada de campanie din noiembrie 2009. Spre deosebire de anii trecuţi, când îşi contura o strategie pe termen lung, în ultimii ani, acţiunea politică a PSD – cu o poziţionare inconsecventă, o serie de mişcări neinspirate care au plasat partidul într-o atitudine defensivă – a dovedit că partidul nu şi-a construit un proiect pe termen lung, ci s-a rezumat la demararea unor măsuri conjuncturale, luate în pripă şi fără o analiză eficientă a implicaţiilor pe scena politică. De altfel, în ultimii doi ani, Mircea Geoană a fost criticat de unii lideri social-democraţi care îi reproşau lipsa de proiecte şi de viziune politică. Putem să credem că în toţi aceşti ani şi în mod special în campania pentru alegerile prezidenţiale, PSD a acţionat pe baza unei strategii eronate – prin alianţe neinspirate, o concentrare exclusivă pe atacul la preşedintele Traian Băsescu în detrimentul neglijării propriului electorat şi a ofertei programatice social-democrate. Sau, putem să credem că Mircea Geoană a avut marele ghinion de a fi contemporan cu Traian Băsescu, un adversar care s-a dovedit redutabil, în pofida dezavantajului pe care ar fi trebuit să i-l aducă erodarea imaginii publice dată de exerciţiul guvernării.
În acest moment, şansele lui Mircea Geoană de a obţine un nou mandat depind foarte mult de forţa şi credibilitatea viitorului său contracandidat. Deşi în favoarea sa se vehiculează o serie de argumente – un procent de vot destul de apropiat de cel al lui Traian Băsescu, nevoia menţinerii unităţii partidului şi pericolul unei iminente scindări, susţinerea din teritoriu – există un curent critic major care poate declanşa o schimbare a lui Mircea Geoană din fruntea partidului. Declaraţia lui Constantin Niţă privind sprijinul acordat de către 39 de organizaţii PSD lui Mircea Geoană este departe de a fi una liniştitoare pentru actualul preşedinte, în condiţiile în care opţiunile organizaţiilor din teritoriu nu sunt pe deplin definitivate iar numele contracandidatului său nu a fost stabilit.
Opoziţia din PSD – încă difuză şi necoordonată
În mod cert, gruparea adversă care s-a conturat în PSD şi care solicită înlăturarea actualei conduceri a partidului este una actualmente difuză. Deopotrivă Miron Mitrea şi Adrian Năstase, principalii promotori ai schimbării la vârf, constată pe baza unor analize ale evoluţiei PSD din ultimii ani, greşelile strategice ale partidului şi sunt de acord în privinţa unei schimbări radicale în conducerea partidului. Dezacordul intervine, se pare, în ceea ce priveşte formula de leadership. Putem presupune, în acest sens, că şi anumite aspecte ce ţin de relaţionarea trecută a celor doi poate fi un impediment serios în conturarea unei formule comune. Deşi fiecare dintre cei doi şi-au anunţat intenţia de a candida la funcţia de preşedinte, ambele candidaturi pot fi abordate cu unele rezerve. Miron Mitrea este un veteran al PSD, un bun organizator cu influenţă în unele filiale locale. Pe de altă parte, problemele nefinalizate cu justiţia, precum şi acuzaţia care i se aduce privind „colaboraţionismul” cu Traian Băsescu – adevărate sau nu – pot fi dezavantaje pentru o eventuală candidatură la şefia PSD. Putem aprecia că exprimarea, extrem de vocală, a intenţiei de a-şi depune candidatura vizează o anumită mobilizare a activului de partid împotriva lui Mircea Geoană dar şi preluarea iniţiativei în crearea unei mişcări de frondă care să propună o alternativă la actuala conducere. Pot fi relevante, în acest sens, discuţiile cu Sorin Oprescu şi Cristian Diaconescu, în vederea susţinerii pe care Mitrea le-ar putea-o acorda pentru câştigarea preşedinţiei PSD. Pe de altă parte, trebuie să avem in vedere faptul că Miron Mitrea chiar crede în şansele şi capacitatea sa de a mobiliza voturile în sprijinul candidaturii sale la congres.
Mai rezervat în criticile la adresa actualei conduceri a PSD, Adrian Năstase pare să fie un candidat cu mai multe şanse în preluarea şefiei partidului. După ce a fost votat pentru conducerea Consiliului Naţional al PSD, Năstase a revenit în viaţa partidului şi în acest moment poate conta pe susţinerea unor filiale din ţară. Candidatura sa are o serie de avantaje – îndelungata sa experienţă politică şi buna cunoaştere a mecanismelor din PSD, opoziţia certă faţă de PDL, calităţile de lider – dar şi dezavantaje – problemele din justiţie, de imagine şi anumite temeri că acestea s-ar putea repercuta asupra partidului. Putem presupune de asemenea, că abilitatea şi fermitatea manierei sale de conducere ar putea fi considerate ca un dezavantaj de către liderii din teritoriu. Să nu uităm că mandatul lui Mircea Geoană a adus o modificare majoră la nivelul mecanismelor organizaţionale, permiţând o mai mare libertate de acţiune preşedinţilor de filiale şi, în acest context, pentru unii dintre aceşti lideri renunţarea la acest tip de libertate poate fi considerată un inconvenient. În ultimele săptămâni, Adrian Năstase a criticat, mai nuanţat, actuala conducere a PSD, subliniind însă, în mod special, nevoia unei analize a evoluţiei PSD din ultimii ani şi necesitatea colaborării în echipă pentru revigorarea partidului. În ceea ce priveşte o potenţială candidatură, Năstase a preferat să aştepte discuţiile din cadrul Comitetului Executiv, apreciind, în mod corect, că semnalele care vin din teritoriu sunt determinante în ceea ce priveşte şansele sale la conducerea partidului. Rămâne un semn de întrebare dacă şi în ce măsură Adrian Năstase a reflectat la erorile din trecut şi dacă a tras învăţămintele de rigoare în decursul perioadei de penitenţă auto-asumată în anii 2006-2008.
Între toţi posibilii candidaţi, Cristian Diaconescu este considerat cu cele mai multe şanse la conducerea PSD. Deşi iniţial a ezitat să dea un răspuns tranşant cu privire la intenţia sa, Diaconescu şi-a confirmat candidatura în urma unor discuţii exploratorii cu toate grupările din partid. Cu excepţia susţinerii declarate a grupului de la Cluj, Diaconescu nu are certitudinea unui sprijin din partea celorlalte grupări. Dat fiind faptul că ultimele declaraţii ale lui Diaconescu arată o atitudine conciliatorie a acestuia în raport cu actuala conducere a PSD, putem presupune, astfel, o distanţare a acestuia de grupările Mitrea şi Năstase. Candidatura sa se poate baza pe o serie de avantaje – o imagine bună, relaţie bună cu mass-media, fără probleme majore în justiţie, o poziţionare echilibrată în relaţia cu ceilalţi lideri din partid. De cealaltă parte, există un dezavantaj – lipsa unei experienţe solide în activitatea de partid şi o necunoscută legată de calităţile sale de lider/organizator. În mare parte, efectele acestui tip de dezavantaj ar putea fi estompate în condiţiile în care Cristian Diaconescu ar dispune de capacitatea şi talentul de a-şi atrage sprijinul unei echipe profesioniste la nivelul conducerii partidului.
Făcând o succintă trecere în revistă a candidaturilor pentru preşedinţia PSD, trebuie să spunem că cei trei lideri vor reprezenta pilonii în jurul cărora se va mobiliza activul PSD care va vota împotriva lui Mircea Geoană. Cu certitudine, şansele unei viitoare alternative la actuala conducere depinde de mai mulţi factori. În primul rând, de coordonarea celor trei lideri şi stabilirea consensuală a unei singure variante de echipă (preşedinte, secretar general, vicepreşedinţi) cu un program comun, bine articulat. Mai contează, în mod esenţial, demararea campaniei în teritoriu, discuţiile cu preşedinţii de filiale şi, nu în ultimul rând, o atenţie sporită acordată pregătirii şi desfăşurării viitorului congres. În acest moment, distribuţia centrelor de putere în PSD este una extrem de difuză, iar curentul anti-Geoană unul destul de confuz şi necoordonat. Se pot distinge grosso modo, o mişcare radicală, care vizează înlăturarea actualei conduceri, în care cel mai vizibil este Miron Mitrea, dar care îl poate include şi pe Adrian Năstase. Se conturează şi o mişcare moderată, oarecum consensuală, care doreşte schimbarea printr-un eventual dialog cu unii lideri ai actualei conduceri şi care îl poate promova pe Cristian Diaconescu. În mod cert, discuţiile şi negocierile grupărilor interne din PSD vor continua mai ales după Comitetul executiv al partidului, când se vor cunoaşte opţiunile liderilor de filiale şi, în mod clar, surprizele nu vor lipsi până în momentul desfăşurării Congresului.
În final, putem constata că prin comparaţie cu anul 2005, conflictul intern în PSD s-a acutizat iar nevoia găsirii unei soluţii care să revigoreze acest partid este cu atât mai imperioasă cu cât scena politică românească trebuie să se echilibreze pe zona stângii. Miza este mai puternică, pe de o parte pentru că avem nevoie de o opoziţie consistentă şi în actualele condiţii PSD riscă să piardă şi rolul de lider, în detrimentul PNL. Pe de altă parte, România trebuie să abordeze cu mai mult discernământ rolul care îi revine ca membru al instituţiilor europene şi, în acest context, are nevoie de o acţiune coordonată a stângii româneşti la nivelul grupurilor politice din Parlamentul European şi, în general, la nivelul structurilor decizionale ale comunităţii UE.
