Raportul realizat de inspectorii CSM asupra activităţii DNA este mai mult decât un act cu caracter juridic, ce are drept scop monitorizarea unei instituţii din subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte.
De la început, miza întregului demers a avut o importantă conotaţie politică. Ministrul Chiuariu a solicitat intempestiv demiterea procurorului Ţuluş. Demiterea acestuia trebuia însă făcută în baza unui control (singurul care poate proba ineficienţa magistratului), control care a fost dispus în cele din urmă de către CSM.
Cu câteva zile înainte de discutarea lui în cadrul Consiliului, pagini din raportul inspecţiei efectuate de CSM ajung în cuprinsul a două ziare, fiecare clamând exclusivitatea (care, se vede, nu mai e nici ea ce a fost). Întreaga discuţie este deturnată nu asupra constatărilor inspectorilor CSM, ci asupra aflării identităţii persoanei care a dezvăluit conţinutul raportului înainte de discutarea lui de către CSM. Tactica are conotaţii politice, dar este fără îndoială prematură. Raportul, din punct de vedere al legii, poate fi întâmpinat de către DNA (care se poate practic apăra în faţa CSM), iar Consiliul îşi poate însuşi sau nu, în urma dezbaterilor, raportul. Altminteri, nu putem comenta decât date cu provenienţă incertă care nu au o relevanţă juridică prea mare. Chiar în momentul în care dezbaterea se mută asupra argumentelor inspectorilor, principalul reper devine nu temeinicia argumentelor judecătorilor, ci competenţa lor de a face asemenea estimări.
Practic întreaga dispută politică se concentrează asupra a două chestiuni de formă – cine a dezvăluit conţinutul raportului înainte de termen şi dacă aveau inspectorii competenţa de a enunţa concluziile amintite în raport. Din punct de vedere juridic, suntem din nou în prezenţa disfuncţionalităţii sistemului instituţional românesc. Un raport secret rămâne secret din motive întemeiate, în vreme ce limitele de competenţă sunt stabilite de lege (CSM poate avea în vedere depăşirea acestora când va dezbate raportul).
Dincolo de argumentele formale, există mai multe elemente ale raportului care atrag atenţia. Unul dintre „punctele fierbinţi” a fost reprezentat de problema sesizărilor prealabile şi a înregistrării lor. Conform raportului, sesizări care „respectau toate conditiile prevăzute de lege pentru declanşarea mecanismului procesual” nu au fost înregistrate imediat, în vreme ce altele au fost supuse unor verificări (lucru care, în opinia inspectorilor) încalcă prevederile Codului de Procedură Penală. În acelaşi timp, inspectorii reclamă trecerea unei mari perioade de timp între primirea sesizării şi derularea lor ca dosare penale.
Pe de o parte, trebuie avut în vedere că temeinicia actelor procurorilor poate fi constatată numai de instanţă. Aceasta înseamnă că procurorul este singura persoană care poate decide aasupra încadrării juridice a actelor prezentate în faţa sa şi poate dispune începerea sau neînceperea urmăririi penale. Prevederile Codului de procedură statuează explicit în articolul 224 că „în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare”.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că înregistrarea plângerilor sau sesizărilor este de mare importanţă pentru desfăşurarea procesului penal (în funcţie de ele sunt stabilite numeroase termene ce curg atât în favoarea, cât şi în defavoarea făptuitorilor). Menţinerea unei evidenţe riguroase este imputabilă procurorului şef de secţie (şi aici aspectul grav este că problemele nu au început cu venirea lui Doru Ţuluş, ele doar au continuat sub conducerea acestuia).
Al doilea punct de interes al raportului inspectorilor CSM se referă încălcarea principiului continuităţii procurorului în faza de urmărire penală. Acest principiu statuează că actele întreprinse conform legii, de la demararea urmăririi penale la trimiterea în judecată, trebuie realizate de acelaşi procuror. Inspectorii CSM au constatat întreruperea acestui „lanţ” procedural, explicaţia lui Doru Ţuluş (consemnată în raport, nu în comunicatul DNA) fiind creşterea operativităţii şi eficienţei instituţiei, alături de lipsa de stabilitate a personalului. Or, nu este o încălcare a legii faptul că şeful secţiei preia atribuţii suplimentare. Există însă semne de întrebare cât se poate de legitime cu privire la oportunitatea unui asemenea demers – cât de mult se poate implica şeful de secţie în aceste speţe, care a fost motivul întreruperii continuităţii. În toate aceste cazuri, răspunsul nu poat fi dat decât de către CSM (este vorba de cazuri individuale, în care şeful de secţie trebuie să îşi motiveze deciziile, interesul celor cercetaţi, alături de interesul realizării unei cercetări foarte serioase impunând menţinerea secretului). Dar inspectorii pot constata dacă există sau nu o politică managerială în acest sens. Pe de altă parte, lipsa personalului invocată de Ţuluş nu este neapărat o scuză decât în măsura în care se poate arăta că el a depus toate eforturile necesare pentru realizarea politicii de personal (cereri de înfiinţare a unor posturi, detaşări suplimentare de procurori, angajarea de personal auxiliar).
Concomitent, problema cazurilor individuale este şi ea un subiect de discuţie. Este de neînţeles de ce inspectorii CSM au ales să nominalizeze procurori (atâtă vreme cât responsabilitatea în cazurile selectate incumbă tot lui Doru Ţuluş). Dacă la nivel general inspectorii CSM reclamă încălcarea principiului continuităţii, în cazurile individuale selectate, problema este tocmai menţinerea ei.
Un al treilea punct important al raportului este reprezentat de necomunicarea către cei faţă de care au fost executate acte premergătoare a soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale. Inspectorii au considerat că politica DNA se bazează pe o interpretare greşită a articolului 228 din Codul de Procedură Penală. Acesta nu instituie într-adevăr o obligaţie expresă a procurorului de a comunica această decizie. Cu toate acestea, dacă ea nu este o cerinţă de legalitate explicită, oportunitatea ei nu poate fi pusă în discuţie (decât în cazuri individuale, cu titlu de excepţie). Este indiscutabil în interesul celui nevinovat să cunoască existenţa acestor acte (care i-au putut afecta la un moment dat drepturile sau interesele). Bineînţeles, excepţiile trebuie discutate individual, dar raportul inspectorilor, contrar acuzaţiilor de examinare a fondului, se referă la încălcarea unei reguli, nu a unui caz limită.
Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere problema discrepanţei din evidenţa numărului de dosare. Prin propriul plan de acţiune, DNA îşi asuma responsabilitatea monitorizării dosarelor mai vechi de un an de la înregistrarea în instituţie, în vreme ce strategia de reformă (în baza căreia CSM aştepta statisticile) prevedea monitorizarea dosarelor mai vechi de un an de la înregistrarea în sistem (DNA primeşte cauze şi de la alte strcturi, prin declinarea de competenţă). Lipsa unei evidenţe generalizate (dublată de problemele de înregistrare) constituie o veritabilă problemă pentru o instituţie care are drept sarcină legală desfăşurarea urmăririi penale pentru acte de corupţie şi ca orice parchet, trebui, conform legii, „să afle adevărul”.
Cum arată în ansamblu Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie în lumina raportului inspectorilor CSM? Dacă despre activitatea integrală a DNA nu ne putem pronunţa (datele ajunse în presă privesc numai această secţie), imaginea este destul de îngrijorătoare. Trecând de aspectele individuale ale cazurilor avute în vedere (discuţia despre ele este inoportună, pentru că dezbaterea asupra lor se poate ţine în faţa CSM, punctual, respectându-se prevederea nepublicării lor, iar responsabilii de caz, inclusiv Doru Ţuluş îşi pot justifica acţiunile), observăm, o instituţie extrem de personalizată. Datele prezentate de inspectori pot fi evaluate diferit cantitativ. Cu toate acestea nu are importanţă dacă în loc de 20 de cazuri marcate de un anume complex de acţiuni incorecte este vorba de 18, datorită unei depăşiri de competenţe de către inspectorii CSM. Ceea ce contează din punct de vedere politic şi instituţional este practica din interiorul acestei autorităţi. Iar peisajul micro din Secţia de combatere a infracţiunilor conexe celor de corupţie este unul care poate fi extins (cu precauţiile de rigoare) la peisajul din Justiţia românească.
Aceasta este, ca şi secţia ce face obiectul inspecţiei, un sistem marcat de amprenta individualităţilor. Şi cam aşa stau lucrurile nu numai în Justiţie. Să ne amintim că în ultimii opt ani (interval în care şi datorită problemelor înregistrate în negocierile pentru aderare Justiţia a devenit unul dintre punctele esenţiale ale dezbaterii politice) fiecare ministru parcă şi-a impus „propriul stil” despre care puterea şi opoziţia sau media au comentat. Am avut o Justiţie care părea pentru unii ieşită din tiparele vechi, criticată pentru imobilism şi reticenţele ei, numită Rodica Stănoiu, una mai serioasă şi cu puţin ştaif european, pe nume Cristian Diaconescu, urmată de o perioadă luminoasă, voluntară şi bine-intenţionată, dar fără rezultate concrete sub Monica Macovei, şirul „domniilor” încheindu-se cu şovăielile şi erorile (mai ales) de imagine ale lui Tudor Chiuariu. De fiecare dată au lipsit evaluările obiective, pentru că, spre deosebire de alte compartimente, în Justiţie ne lipseşte componenta birocratică. Fiecare nouă învestire este un veritabil şoc ce personalizează sistemul (care altminteri ar trebui să funcţioneze indiferent de persoana titularului). Or, la noi, ca într-un veritabil absolutism luminat, caracterul şi personalitatea „monarhului” decid modul de exprimare al sistemului.
Aceste caracteristici se observă în mic în Secţia lui Doru Ţuluş. Acesta poate fi o persoană extrem de competentă. Cred sincer că anumite persoane pot deţine o memorie incredibilă, aşa încât să reţină toate termenele ce însoţesc fiecare caz din cele repartizate secţiei pe care o conduce. La fel de bine, este plauzibil ca un şef să preia asupra sa numeroase din sarcinile subordonaţilor. I se poate acorda lui Doru Ţuluş prezumţia de nevinovăţie şi în ceea ce priveşte încălcarea sau respectarea extraordinară a principiului continuităţii urmăririi penale de către procuror. Cu toate acestea, un asemenea sistem nu este cel dorit pentru că nu este deloc eficient. Nicio instituţie nu poate funcţiona dacă se bazează pe două-trei persoane (indiferent de capabilităţile lor), mai ales când este vorba de soarta unor nevinovaţi (până la proba contrarie). Nicio instituţie, fie ea şcoală, spital sau DNA nu poate funcţiona dacă registrul de intrare-ieşire este vraişte. De acord că este greu să discerni într-un peisaj instituţional supra-aglomerat de multe, ori, dar cineva trebuie să facă bine şi treburile grele.
În esenţă, întrebarea pusă de inspectorii CSM este dacă reforma în justiţie şi lupta anti-corupţie se poate duce de către „eroi” plini de voinţă şi răsfăţaţi de presă sau de mărunţi şi conştiincioşi funcţionari birocratici a căror activitate este cu adevărat secretă până când e făcută publică, care obţin rezultate puţin spectaculoase şi care nu sunt protagoniştii ştirilor „pe surse”. Birocraţia este de multe ori un sistem care se poate gripa şi transforma într-o maşină mai puţin eficientă. Pericolele instituţiilor personalizate sunt însă, aşa cum ne arată Max Weber, mult mai mari. Aceasta este experienţa empirică – e rău cu birocraţie, dar mult mai rău fără ea.-
