La 19 octombrie 2005, comisarul Detlev Mehlis, însărcinat de ONU cu anchetarea condiţiilor suspecte privind asasinarea premierului libanez Rafik Hariri, înmâna secretarului general al organizaţiei Raportul Comisiei Internaţionale Independente de Investigare. Acest raport a şocat opinia publică internaţională prin dezvăluirile sale privind o posibilă implicare a serviciilor secrete siriene în planificarea şi ducerea la bun sfârşit a planului de eliminare a premierului libanez.
Statele Unite, care acuzau autorităţile din Damasc de sprijinirea unor organizaţii şi activităţi teroriste, în principal referindu-se la implicarea acestora în menţinerea unui climat de insecuritate în Irak, aveau în sfârşit un document credibil, redactat de o comisie independentă sub egida “obiectivei” Organizaţii a Naţiunilor Unite, pe baza căruia să-şi fundamenteze viitoarele măsuri punitive împotriva Siriei, stat incomod în planurile Washingtonului privind pacificarea Orientului Mijlociu. Acuzaţiilor administraţiei americane, care susţinea că probele sunt de netăgăduit, deşi însuşi coordonatorul anchetei afirma că este nevoie de mult mai mult timp pentru a se putea demonstra implicarea unor înalţi funcţionari din serviciile secrete siriene şi chiar libaneze în asasinarea premierului Hariri, li s-au alăturat alte voci mergând de la tradiţionalul şi puternicul aliat britanic, care prin vocea ministrului de externe, Jack Straw, care afirma că este intolerabilă implicarea unui guvern în acte de asasinat, până la micuţa Românie.
În tot acest cor de acuzaţii, vocea Damascului şi a Beirutului, care contestau probele din raport afirmând fie că sunt neconcludente, fie că sunt foarte departe de adevăr, a fost prea puţin luată în considerare. Desigur că este mult mai uşor să te raliezi punctului de vedere al Statelor Unite sau Marii Britanii decât celui exprimat de guverne suspectate de terorism. Primele sunt întotdeauna mai credibile, deşi, de-a lungul timpului, au mai înregistrat rateuri precum celebrele arme irakiene de distrugere în masă. Zvonuri privind implicarea serviciilor secrete siriene în acest asasinat au circulat încă din momentul imediat următor producerii lui, însă pentru o poziţie obiectivă este necesară separarea speculaţiilor de faptele concrete, demonstrabile.
Faptele concrete
De-a lungul timpului, Siria a jucat un rol important în influenţarea vieţii politice a Libanului, pe timpul Imperiului Otoman actualul teritoriu libanez fiind administrat de Damasc. Chiar dacă ambele state şi-au câştigat independenţa la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, naţionaliştii arabi le-au privit întotdeauna ca pe un singur stat, Siria şi Libanul neavând niciodată relaţii diplomatice formale. În 1976 trupele siriene intră în Liban în încercarea de a pune capăt războiului civil şi vor rămâne timp de 29 de ani, până în 2005, când sunt retrase în concordanţă cu Rezoluţia 1559 (2004) a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Ţinând cont de această “tradiţie” a implicării Damascului în afacerile interne ale Libanului, putem afirma că retragerea forţelor armate nu a însemnat şi sfârşitul hegemoniei siriene. Majoritatea analiştilor sunt de acord că toate instituţiile libaneze sunt “infiltrate” cu oameni care în trecut au fost pe statele de plată ale serviciilor secrete siriene şi care pot răspunde la anumite comenzi venite din partea acestora. De altfel, raportul Naţiunilor Unite afirmă că, “luând în considerare nivelul înalt de infiltrare a instituţiilor şi societăţii libaneze de către serviciile secrete siriene şi libaneze, care conlucrează, este greu de crezut un scenariu în care planificarea atât de complexă a asasinatului ar fi putut avea loc fără ca aceste servicii să ştie de ea”.
O altă certitudine a raportului, fundamentată pe numeroase mărturii, se referă la deteriorarea constantă a relaţiilor dintre cele două state înainte de momentul asasinării premierului Hariri. Fostul premier era acuzat fie că este pro-israelian şi anti-sirian, fie că ascultă doar de Statele Unite şi Franţa. Încercarea acestuia de a limita amestecul Damascului în afacerile interne ale Libanului era privită de către autorităţile siriene drept una extrem de periculoasă. Punctul culminant al acestei deteriorări îl constituie întâlnirea dintre premierul libanez şi preşedintele sirian, din data de 26 august 2004, în timpul căreia preşedintele Bashar Assad l-a informat pe Rafik Hariri despre decizia sa irevocabilă de a susţine prelungirea mandatului preşedintelui libanez, pro-sirian, Emile Lahoud, chiar dacă o astfel de măsură era neconstituţională. Potrivit unor importanţi oameni politici libanezi, citaţi în raportul Naţiunilor Unite, discuţia s-ar fi purtat în termeni categorici, preşedintele Assad afirmând că “va rupe Libanul în capul premierului Hariri” în cazul în care acesta nu răspunde pozitiv la solicitarea sa, că este momentul ca premierul libanez să demonstreze dacă este cu Siria sau împotriva ei, că nu va ezita să ia măsuri radicale în cazul în care preşedintele francez şi premierul libanez îl vor scoate din Liban şi că “votarea împotriva prelungirii mandatului preşedintelui Lahoud (văzut de preşedintele Assad drept întruchiparea sa în Liban) va fi considerată ca o acţiune directă îndreptată împotriva Siriei”.
Întors la Beirut, sub presiunea unor astfel de ameninţări, premierul Hariri votează, la 3 septembrie 2004, prelungirea mandatului preşedintelui Lahoud, decizie urmată la 7 septembrie de demisia mai multor miniştri, de încercarea de asasinare a unuia dintre demisionari, fostul ministru al economiei Marwan Hamadeh, şi ulterior de demisia premierului Hariri, în semn de protest, la 4 octombrie 2004. La 14 februarie 2005, fostul premier libanez, care devenise un personaj incomod, este asasinat, împreună cu alţi 22 de oameni, în urma unei explozii ce a avut loc pe traseul coloanei oficiale, în centrul Beirutului. Potrivit anchetei desfăşurate de Naţiunile Unite, deflagraţia a fost provocată de o tonă de de explozibil, plasat într-o maşină Mitsubishi, fapt ce contrazice investigaţia desfăşurată de autorităţile libaneze potrivit căreia explozibilul ar fi fost îngropat sub şoseaua pe unde a trecut coloana oficială. La scurt timp, televiziunea arabă Al-Jazeera a primit o casetă video prin care un anume Ahmad Abu Adass revendica atentatul în numele unei mişcări islamiste pro-siriene, necunoscută până atunci şi a cărei existenţă nu a putut fi demonstrată ulterior, fapt ce ridică şi în prezent numeroase semne de întrebare.
Un alt fapt concret, care ridică numeroase suspiciuni în legătură cu implicarea serviciilor de informaţii libaneze în acest asasinat, se referă la faptul că, imediat după numirea în funcţie a generalului Al-Hajj ca şef al forţelor de securitate internă, în noiembrie 2004, acesta a dispus reducerea gărzilor de corp ale fostului premier Hariri de la 40 la 8 persoane. De asemenea, trebuie luat în evidenţă şi faptul că Serviciul de Informaţii Militare a organizat monitorizarea telefoanelor fostului premier libanez, fiind astfel la curent cu toate activităţile, deplasările şi traseele acestuia.
Însă, pe lângă fapte concrete, raportul Naţiunilor Unite conţine şi numeroase acuzaţii indirecte şi speculaţii, care fac din asasinarea premierului libanez Rafik Hariri un puzzle greu de descifrat.
(Continuare în numărul viitor)
