La scurt timp după pierderea puterii, în decembrie 2004, conducerea PSD a reluat o mai veche teză cu privire la evoluţia unui guvern format de o coaliţie de dreapta. Ca şi în 1996, PSD a apreciat că noul guvern va suferi un eşec datorită structurii sale eterogene.
O astfel de logică părea destul de realistă în condiţiile în care în România un guvern de coaliţie pare să fie, încă, sortit eşecului. În mod firesc, datorită imaturităţii clasei politice şi, în speţă, a partidelor politice, posibilitatea coagulării, a compatibilizării forţelor politice în vederea unei guvernări eficiente este, încă, extrem de redusă. Pentru liderii PSD era evident că formula guvernării CDR urma să se repete şi după 2004. Actorii politici erau diferiţi, este adevărat, iar personalitatea puternică a preşedintelui Traian Băsescu putea să aducă elemente de noutate care să schimbe acest eventual scenariu. Se considera că acesta va fi capabil să menţină şi să impună o coaliţie puternică şi unitară. Eventualitatea ca această evoluţie să nu fie neapărat similară cu perioada CDR, dar şi înţelegerea faptului că aderarea la Uniunea Europeană presupune noi exigenţe au determinat conducerea PSD să realizeze faptul că partidul are nevoie – în mod real – de o schimbare majoră şi să demareze, finalmente, o reorganizare a structurilor sale interne. Revenirea PSD în prim-planul scenei politice şi refacerea credibilităţii sale sunt condiţionate, grosso modo, de doi factori esenţiali. Pe de o parte, este vorba despre reorganizarea internă, ce include deopotrivă o reactualizare programatică şi statutară, dar şi o refacere la nivelul structurilor – organizaţii, organe de conducere, resurse umane. Pe de alta, s-a avut şi se are în vedere abordarea unei strategii relaţionale cupartidele de la putere şi cu cele din zona parlamentară, astfel încât să-şi definească în mod coerent statutul de principal partid al opoziţiei.
În vizor, organizarea internă
În ceea ce priveşte organizarea internă, aceasta pare să fie un proces sinuos deoarece presupune o reconsiderare şi o adaptare la noile condiţii politice şi socio-economice ale structurilor sale. Acest demers trebuia să se facă avându-se în vedere şi o echilibrare a forţelor interne, concomitent cu promovarea unor lideri tineri şi profesionişti. În principal, acest proces a urmărit schimbări la nivelul structurilor naţionale de conducere şi al politicii resurselor umane, prin promovarea unor persoane tinere în funcţii de conducere. Pe de altă parte, la nivel programatic, s-a procedat la o reactualizare a documentelor statutare, o adaptare a ofertei sale politice deopotrivă la noile realităţi socio-politice ale societăţii româneşti şi la principiile social-democraţiei europene. În vederea unei funcţionări eficiente şi a eliminării paralelismelor structurale, PSD a demarat un proces major de reorganizare. Congresul extraordinar din decembrie 2006 a reprezentat un punct de cotitură în acest sens. Un prim pas s-a făcut prin alegerea lui Titus Corlăţean în funcţia de secretar general al partidului – situaţie ce a fost percepută, deopotrivă de mass-media, dar şi de către organizaţiile judeţene, ca un fapt benefic şi încurajator.
În perioada ce a urmat congresului, conducerea PSD a urmărit să clarifice repartizarea responsabilităţilor la nivel de vicepreşedinţi şi secretari executivi. Acest demers a avut ca efect eliminarea confuziei şi a suprapunerii unor responsabilităţi ce reveneau deopotrivă vicepreşedinţilor şi secretarilor executivi. Astfel, s-a decis ca domeniile de responsabilitate pentru vicepreşedinţi să corespundă departamentelor de activitate stabilite în sediul PSD din Băneasa. S-a dorit o mai strânsă corelare a activităţilor din cele două sedii ale PSD, dar şi o dinamizare a departamentelor partidului. Deoarece se estimează că acestea prefigurează schema guvernamentală pe care o va propune PSD, s-a operat şi o regândire a principalelor domenii. Constituirea celor 15 domenii noi – corespunzătoare viitoarelor ministere – s-a făcut ţinându-se cont de noile priorităţi ale României în contextul admiterii în structurile comunitare. Bunăoară, departamentul Relaţii externe, România post-aderare şi relaţiile cu comunităţile româneşti, coordonat de Vasile Puşcaş sau departamentul Energie, resurse şi politici industriale au avut în vedere o adaptare la zonele care prezintă interes pentru procesul integrării. Deşi pe parcurs se mai pot produce unele modificări, elaborarea noilor domenii de activitate pentru departamente şi clarificarea relaţiei de coordonare între vicepreşedinţi şi departamente au fost un aspect pozitiv. De asemenea, extinderea numărului de vicepreşedinţi şi creşterea responsabilităţii acestora, precum şi atragerea unui număr mai mare de reprezentanţi ai filialelor au o semnificaţie clară – un mai mare transfer de putere către această funcţie şi o tendinţă de democratizare internă în PSD. Această tendinţă este tot mai vizibilă şi la celelalte partide politice.
Conceput ca un corp operativ, grupul de secretari executivi a primit sectoare noi de activitate – marketing politic, management operaţional, baze de date etc. Putem să presupunem că motivaţia introducerii acestor noi domenii este legată de intenţia PSD ca aceste structuri – dinamice şi reactive – să ofere informaţie, să susţină şi să completeze activitatea domeniilor repartizate vicepreşedinţilor. Concomitent cu restructurarea acestor domenii s-a operat şi promovarea unor lideri mai puţin cunoscuţi din mass-media– Liviu Dragnea, Constantin Niţă, Ion Cindrea – şi cu o imagine publică bună.
Un alt aspect important şi extrem de sugestiv pentru procesul de democratizare – în general – a formaţiunilor politice în ultimii ani, se referă la o mai consistentă implicare a şefilor de filiale în activitatea de partid. Şefii şi reprezentanţii din teritoriu încep să participe de facto la activitatea curentă a partidului – situaţie ce urmăreşte, în principiu, o aprofundare a relaţiei centru-teritoriu, o mai bună cunoaştere a problemelor din filiale.
În ceea ce priveşte evoluţia raporturilor interne, PSD pare să fi reuşit, în urma congresului din decembrie 2006, să stabilească un echilibru relativ între grupările interne. Acceptarea funcţiei de preşedinte de onoare de către Ion Iliescu, dar şi prezenţa sa la şedinţele PSD relevă o diminuare a tensiunilor interne. Promovarea echilibrată în structurile de conducere a unor lideri percepuţi ca aparţinând unuia sau altuia dintre grupuri evidenţiază stabilirea unui compromis în interiorul partidului.
Relaţia cu partidele de la putere
Un al doilea aspect care va condiţiona evoluţia viitoare a PSD se referă la strategia privind gestionarea relaţiilor cu partidele aflate la putere. Pentru PSD, poziţionarea clară în raport cu partidele din Alianţa D.A. şi asumarea statutului de principal partid de opoziţie sunt condiţii esenţiale pentru a se delimita în spaţiul politic. Până acum, PSD a abordat conjunctural relaţiile cu PNL şi PD, criticând sau susţinând anumite proiecte politice. Speculaţiileprivind o relaţie mai bună şi chiar o posibilă colaborare a PSD fie cu PD, fie cu PNL au reprezentat un veritabil motiv de ameninţare folosit de cele două formaţiuni una împotriva celeilalte, alimentând astfel conflictul şi sugerând o posibilă izolare a PD sau PNL pe scena politică şi, în mod special, în Parlament. În mod oficial, PSD a anunţat că Alianţa D.A., în ansamblul său, este principalul adversar politic, iar poziţia adoptată în cazul „crizei biletului” a confirmat această poziţionare. Solicitarea suspendării preşedintelui Băsescu şi demiterii premierului Tăriceanu reprezintă o acţiune ce are ca finalitate întărirea poziţiei sale de partid în opoziţie.Este greu de apreciat în ce direcţie va evolua relaţia PSD cu Alianţa D.A. În mod cert, ea va depinde şi de discuţiile cu alte partide din opoziţie, dar şi de evoluţia conflictului dintre PNL şi PD. Pe termen scurt este posibilă o delimitare clară a PSD de cele două formaţiuni, pe termen lung, crearea unei punţi de colaborare cu una dintre ele poate fi o ipoteză credibilă, dat fiind că un guvern minoritar nu prea are şanse de realizare. Deoarece şansele de reconciliere între acestea două sunt extrem de reduse, iar nevoia unei susţineri parlamentare devine esenţială pentru menţinerea actualului Executiv, se poate aprecia că poziţia PSD devine una mult mai importantă comparativ cu anul trecut. Deşi unii analişti au apreciat PSD ca principal câştigător în conflictul PNL-PD, se poate considera că această poziţie depinde de abilitatea cu care social-democraţii vor aborda această criză, dar şi efectele ei. Ne referim nu doar la negocierile şi discuţiile care se vor purta cu alte partide din opoziţie cu privire la această criză, dar şi la ceea ce va defini PSD – calitatea echipei, credibilitatea ofertei politice şi a unor proiecte realizabile în condiţiile viitoarei campanii electorale. Trebuie să subliniem că există un risc real al scăderii încrederii populaţiei în partidele parlamentare şi o orientare a acesteia către formaţiuni populist-naţionaliste.
Cum este văzut PSD de opinia publică
Comparativ cu ultimul an, PSD pare să se situeze mai bine la nivelul percepţiei publice. Deşi este orientată în mare parte spre activitatea partidelor de la putere, mass-media manifestă o oarecare reticenţă faţă de proiectele PSD, dar a renunţat la atacurile virulente din anii precedenţi. Dat fiind faptul că starea de conflict dintre PNL şi PD reuşeşte să acopere aproape exclusiv zona de interes a mass-media, reprezentanţii PSD sunt mai puţin vizibili şi, în cele mai multe cazuri, ei se raportează la problemele actualei guvernări.
Pentru PSD rezultatele pe care le va obţine la alegerile din mai 2007 pentru Parlamentul European vor avea o importanţă covârşitoare. Nu doar pentru că este vorba despre accesul la grupul socialiştilor europeni – o formaţiune cu mare putere de decizie la nivelul Legislativului european –, dar şi pentru că rezultatele obţinute vor fi apreciate ca un barometru al evoluţiei PSD şi un semnal pentru alegerile generale.
