Ca ramură a medicinii orientale, reflexologia este ştiinţa zonelor reflexogene ale organismului situate pe suprafaţa corpului, în general cu efect distal (la distanţă faţă de organele pe care le reprezintă). Organele sunt componente inseparabile în ansamblul organismului uman, având legătură vasculară, nervoasă şi energetică directă cu zonele corespunzătoare reflexogene. Astfel, se cunosc zonele de proiecţie la nivelul picioarelor, mâinilor, coloanei vertebrale, limbii, urechii, intestinului gros etc.
Din punct de vedere al medicinii alopate, reflexul este activitatea fundamentală a sistemului nervos, cu ajutorul căruia se reglează relaţiile dintre organe şi se stabilesc relaţiile dintre organism şi mediul înconjurător.
Componentele principale
Componentele principale ale reflexologiei sunt:
a) reflexoevaluarea
b) reflexoterapia
a) Reflexoevaluarea constă în reperarea punctelor sensibile sau dureroase din zonele reflexogene. Prin reflexoevaluare se poate descoperi o suferinţă morfo-funcţională sau un dezechilibru al organului corespondent, palpând zona lui reflexogenă, zonă foarte bogată în terminaţii nervoase şi vasculare. Prin palpare apare o durere care este direct proporţională cu magnitudinea afecţiunii organului corespondent. Pentru evaluarea stării de sănătate se folosesc proiecţiile din tălpi şi din palme. Evaluarea în palme este greoaie şi mai puţin precisă, deoarece activitatea zilnică la care sunt supuse palmele duce la scăderea sensibilizării pe care o urmărim în cadrul unei evaluări a stării de sănătate.
Reflexoevaluarea cere atât un studiu amănunţit, experienţă şi diversitate în cazuistică, precum şi solide cunoştinţe de anatomie, fiziologie şi patologie privind organismul uman, cât şi folosirea altor mijloace de evaluare spre a stabili un aşa-numit “diagnostic diferenţial”.
b) Reflexoterapia este componenta reflexologiei care se ocupă cu tratamentul prin masaj al punctelor reflexe diagnosticate ca fiind sensibile (dureroase). Masajul se practică cu vârful degetului mare de la mână (policele) sau cu articulaţiile interfalangiene, într-o ordine care ţine seama de ecoul biologic al fiecărui organ reprezentat.
Reflexoterapia este un masaj digital (sau folosind instrumente simple pentru mărirea şi grăbirea efectului) executat pe extremităţile corpului (picior, mână); cel executat pe cutia craniană, ureche poartă numele de presopunctură). Se realizează în scopul:
– relaxării,
– reechilibrării circulaţiei sanguine şi limfatice,
– îmbunătăţirii activităţilor organelor interne şi a metabolismului,
– creşterea capacităţii imunitare a organismului.
Zonele reflexogene sunt puncte sau zone (în talpă sau pe gambă) care sunt în stransă legatură cu organele interne ale corpului.
Istoric
Cea mai concretă dovadă a practicării reflexoterapiei în antichitate a fost descoperirea unei picturi reprezentând o scenă de practică a reflexoterapiei mâinilor şi picioarelor, în mormântul lui Ankhmahor (cea mai înaltă funcţie a suitei faraonilor) la Saqqara, Egipt, care este de asemenea cunoscut ca “Mormântul doctorului”. Această pictură murală este datată din timpul celei de-a VI-a dinastii, aproximativ 2330 î.Hr. Înainte de această descoperire s-a crezut că originile reflexoterapiei sunt indubitabil legate de practica străveche a Tuina (masaj tradiţional chinez, părintele masajului japonez Shiatsu), parte componentă a medicinii tradiţionale chineze (TCM). Similar, medicina tradiţională nord-americană (a indienilor nativi) este recunoscută a manipula şi stimula tălpile picioarelor ca parte a practicii de vindecare.
Oricum, TCM a studiat vreme de milenii beneficiile de stimulare a punctelor reflexe pe care se bazează teoria reflexologiei picioarelor. În dinastia Shang (1700-1200) î.Hr. inscripţii pe oase arată că Tuina a fost o metodă importantă în tratarea afecţiunilor digestive ale copiilor şi adulţilor prin ceea ce numim astăzi reflexologie. Multe descoperiri atestă faptul ca reflexologia era folosită, cu mici diferenţe de tehnică şi dispunere a zonelor reflexogene, ca metodă de vindecare de către majoritatea culturilor străvechi.
Era modernă
În cultura occidentală prima carte care face referire la reflexologie a fost publicată în 1582 de către doi eminenţi medici ai vremii: dr. Adamus şi dr. A’tatis. O a doua carte a fost publicată în aceeaşi perioadă la Leipzig de un anume dr. Bell.
A fost însă meritul medicului american William H. Fitzgerald care a dezvoltat şi folosit în Occident această populară ştiinţă a practicării reflexologiei în perioada modernă. Dr. Fitzgerald a studiat la Universitatea din Vermont pe care a absolvit-o în 1895. Pentru o perioadă practică medicina la Boston, după care se mută la Londra unde lucrează la spitalul ORL, apoi la Viena.
Întors în Statele Unite, dr. Fitzgerald se dedică dezvoltării unui nou sistem de reflexologie bazat pe zece zone distincte de împărţire a corpului, de la creştet la tălpi, pe baza cărora erau identificate punctele reflexe de pe mâini şi picioare. Dr. Edwin Bowers, scriitor şi critic de literatură medicală, depăşeşte limitele propriului scepticism şi publică alături de dr. Fitzgerald cartea “Zone Therapy” (Terapia pe zone) nume sub care a fost cunoscută de altfel reflexologia până la începutul anilor 1960.
Eunice Ingham, care iniţial a lucrat cu dr. Fitzgerald ca terapeut, începe să lucreze cu dr. Joe S. Riley, unul dintre numeroşii doctori care practicau terapia zonală, apoi lucrează independent, fiind considerată promotoarea reflexologiei moderne americane.
A călătorit în marile oraşe americane susţinând seminarii, publicând două cărţi, “Povestiri pe care le pot spune picioarele”(1938) şi “Povestiri pe care le-au spus picioarele”, şi înfiinţează în Petersburg (Florida) Institutul Internaţional de Reflexologie. Mulţi autori de cărti si profesori au preluat conceptele de bază ale reflexologiei promovate de Eunice Ingham. Institutul înfiinţat de Eunice fiinţează şi astăzi, fiind condus de Dwight Byers, nepotul acesteia. Eunice a murit în 1974.
În zilele noastre, în America de Nord, Barbara şi Kevin Kunz aduc o mare contribuţie la recunoaşterea reflexologiei ca terapie valoroasă, prin practica lor, programul educaţional, cercetare ştiinţifică pe tărâmul acestei metode de vindecare.
Cum lucrează reflexologia?
Când punctele reflexe sunt stimulate, energia electrică naturală proprie sistemului nervos lucrează spre a elimina blocajele ce au apărut în anumite zone ale corpului. O sesiune de reflexologie înlătură cristalele (identificate ca depozite de toxine) şi care pot interfera cu fluxul de energie din sistemul nervos. Prin manipularea unor anumite puncte reflexe, activând răspunsul parasimpatic al sistemului nervos, blocajele pot fi înlăturate prin schimbări fiziologice ale diferitelor sisteme ale organismului. Prin înlăturarea stresului şi îmbunătăţirea circulaţiei permitem corpului să se reîntoarcă la starea de homeostazie (proprietate a organismului de a menţine, în limite foarte apropiate, constantele mediului intern) care reprezintă mecanismul nostru de autovindecare.
În mod tradiţional (TCM) se crede că energia (Qi) circulă prin intermediul meridianelor corpului. Când energia este blocată într-o anumită parte a corpului, acea parte nu mai este alimentată optim cu energie şi se îmbolnăveşte.
O teorie mai nouă spune că în talpă există peste 70.000 de terminaţii nervoase conectate prin măduva şirei spinării cu toate părţile corpului (după cum ştiţi, când staţi cu picioarele în apă rece sau vă e frig, strănutaţi sau vă curge nasul). Lucrând pe aceste terminaţii nervoase, reflexoterapia stimulează sistemul nervos pentru a călăuzi corpul spre o funcţionare normală.
Alte teorii menţionează interacţiunea dintre câmpul electromagnetic al mâinilor terapeutului (bioenergia – a cărei prezenţă este de altfel confirmată ştiinţific) şi corpul celui care este tratat. Terapeutul lucrează astfel cu sistemul bioenergetic propriu şi cu abilităţile de a vindeca deblocând toxinele acumulate în tălpile picioarelor ca urmare a stresului, bolii sau lipsei de exerciţiu.
Când şi cum se poate aplica reflexoterapia?
Când trebuie utilizate zonele reflexe?
Atunci când apare o durere acută, masajul zonelor reflexe face minuni; acest efect se instalează probabil şi datorită eliberării endorfinelor, care au rol de anestezic. Fără îndoială că bolile cronice presupun mai mult de zece şedinţe, dar după câteva săptămâni, uneori luni, veţi putea constata o ameliorare evidentă, terminaţiile nervoase devenind mai puţin dureroase.
Pentru a restabili echilibrul glandelor endocrine, reflexologia este un instrument de foarte bună calitate care îmbunătăţeşte producţia de hormoni la nivelul dorit.
Cum trebuie masate zonele reflexe?
Când se masează zone întinse, sensul de lucru este dinspre degete spre călcâi, şi nu invers, pentru a nu frâna curentul limfatic care, de cele mai multe ori, este deja perturbat, iar în cazul intestinului gros se va masa în sensul de evacuare.
Nu este indicat să dislocăm mai multe toxine decât pot elimina rinichii şi detoxifia ficatul, splina, sistemul limfatic, forţând astfel posibilităţile reale ale organismului.
O şedinţă de reflexoterapie durează aproximativ 50-60 de minute. Pentru reflexologia generală a piciorului, 5-10 secunde sunt suficiente pentru o primă presare a unui punct. Se face o scurtă pauză, după care masajul se reia. Această presiune intermitentă este indicată în special pentru punctele foarte dureroase.
Contraindicaţiile reflexoterapiei.
– insuficienţă renală acută,
– litiază renală (pietre mari care nu pot fi eliminate pe cale naturală),
– litiază biliară,
– în stare de infarct,
– varice deschise,
– hemoragii,
– sarcină,
– infecţii cutanate, răni la talpa piciorului,
– nu se practică decât la două ore după luarea unei mese. După terapie, timp de două ore nu se va servi masa, deoarece pentru digestie este necesară o cantitate mare de energie, iar masajul foloseşte energia pentru refacerea unei funcţii organice.
Pe perioada şedinţelor de reflexologie:
– sunt interzise alcoolul, tutunul, cafeaua,
– se cere o dietă echilibrată, bogată în legume, fructe şi sucuri naturale.
