Fiecare criză politică sau ministerială care a afectat scena politică în ultimii ani, a avut – dincolo de motivaţiile şi interesele de moment ale actorilor politici – raţiuni de fond ce provin din anumite confuzii şi incoerenţe ale mecanismului instituţional, aşa cum este el reglementat în Constituţie şi în legislaţia românească, în general.
Sursa tensiunilor între instituţiile politice se află undeva, la interferenţa relaţională, mai exact în acele prevederi care reglementează raporturile dintre legislativ şi executiv.
Sistemul constituţional, aşa cum a fost el reglementat după 1989, este unul extrem de compozit. El a preluat elemente din sistemele constituţionale ale altor state, cu precădere din cel francez. Această preluare s-a făcut fără o analiză profundă a particularităţilor scenei politice româneşti, dar şi cu teama de o cumulare excesivă a puterii într-o anumită zonă a sistemului politic. Rezultatul a fost o dispersie a puterii. O funcţionare eficientă a instituţiilor depinde în mare parte de zona politică. Această situaţie conduce la o vulnerabilizare a instituţiilor, la plasarea lor într-o stare de dependenţă excesivă faţă de evoluţiile şi fluctuaţiile din zona politicului.
După cum spuneam la început, problema reformării instituţionale, cea a unei mai precise delimitări a regimului politic din România este adusă în discuţie doar în condiţii de criză. Deşi există un acord cu privire la nevoia unei reajustări a tipului de regim politic, o analiză serioasă în acest sens nu a fost făcută. Clasa politică propune variante diferite care ar conduce la o clarificare a tipului de regim politic fie în direcţia tipului parlamentar, fie în cea a tipului prezidenţial. Ambele părţi vin cu argumente care să le susţină propunerile.
O parte a clasei politice pledează în favoarea întăririi atribuţiilor prezidenţiale, argumentând prin faptul că modul în care este ales preşedintele – prin vot direct – trebuie să confere mai multă putere instituţiei prezidenţiale. Modelul francez este invocat în acest caz. Pe de altă parte, partidele care propun instituirea regimului parlamentar explică justeţea acestui demers – cele mai multe state europene dispun de acest tip de regim care le-a garantat funcţionalitatea sistemelor politice. În fapt, aceştia au în vedere o consolidare a puterii Executivului – ca principal actor al procesului de integrare. În plus, ultimele evenimente politice tind să alimenteze acele temeri cu privire la posibilitatea acumulării unei puteri prea mari în zona instituţiei prezidenţiale. Fiecare dintre aceste două variante de reconturare a tipului de regim politic prezintă avantaje şi vulnerabilităţi.
România a preluat elemente din sistemul constituţional francez, dar fără o analiză riguroasă a contextului politic şi a particularităţilor sistemului de partide.. Semi-prezidenţialismul românesc conferă preşedintelui – ales prin vot direct – o serie de competenţe ce vizează să facă din această instituţie un arbitru al puterilor statului. Nu îi transmite însă, acele instrumente care să-i ofere posibilitatea de a acţiona asupra celorlalte puteri ale statului. În fapt, funcţionalitatea regimurilor prezidenţiale şi semiprezidenţiale, sunt supuse unei doze considerabile de subiectivism, în măsura în care tipul de personalitate al preşedintelui este cel care îşi pune amprenta asupra instituţiei prezidenţiale şi asupra sistemului politic, în general, îl poate face eficient sau nu. La aceasta se adaugă şi alţi factori care ţin de modul în care este configurată scena politică. În cazul în care preşedintele, Executivul sau majoritatea parlamentară provin din formaţiuni politice adverse, potapărea conflicte care să conducă la blocaje instituţionale. Constituţia nu furnizează acele mijloace care să permită uneia dintre instituţiile amintite să soluţioneze aceste conflicte. Cum spuneam mai sus, cei care susţin redefinirea sistemului politic românesc prin preluarea unor elemente din sistemul constituţional francez în cazul instituţiei prezidenţiale, argumentează că alegerea directă a preşedintelui de către popor presupune, implicit şi acordarea unor prerogative mai largi.
Preşedintele francez – ales prin vot direct de popor – dispune de acele pârghii constituţionale care îi permit să acţioneze în mod concret asupra Legislativului. După reforma constituţională din 1962 propusă de preşedintele De Gaulle, instituţia prezidenţială a căpătat valenţe noi. Această reformă venea după ce timp de 12 ani, Franţa s-a confruntat cu o instabilitate politică generată de rivalităţile dintre partide şi incapacitatea acestora de a crea o majoritate parlamentară care să-i permită să formeze şi să susţină un guvern monocolor. Constituţia din 1958 şi ulterior reforma din 1962 reduc prerogativele Parlamentului şi consolidează puterea executivului, mai ales pe cea a preşedintelui. Acest demers a fost explicat prin motive economice, în contextul în care Franţa urma să-şi asume o serie de angajamente în cadrul Pieţei Comune, fapt ce presupunea intervenţia şi implicarea directă a executivului.Astfel, în afara atribuţiilor sale privind exercitarea arbitrajului şi asigurarea respectării Constituţiei, preşedintele francez poate iniţia dizolvarea Adunării Naţionale – Camera inferioară a Parlamentului. Preşedintele poate uza de acest drept după consultarea prealabilă a primului ministru şi a preşedinţilor celor două adunări legislative. Dar, deoarece decretul de dizolvare a Adunării Naţionale nu trebuie contrasemnat, se poate aprecia că motivele dizolvării sunt lăsate la libera apreciere a preşedintelui.
De asemenea, preşedintele francez are, potrivit dispoziţiilor constituţionale, dreptul ca, la propunerea Guvernului în timpul duratei sesiunilor sau la propunerea comună a celor două camere, să supună unui referendum popular orice proiect de lege privind organizarea autorităţii de stat sau care comportă aprobarea unui acord ce ar avea consecinţe asupra funcţionării instituţiilor politice franceze.
Cea de-a doua variantă de redefinire instituţională – susţinută de o parte a clasei politice româneşti – propune introducerea regimului parlamentar. O multitudine de state europene – între care cele mai reprezentative sunt Germania şi Italia – dispun de acest regim. Sistemul nu conferă atribuţii semnificative preşedintelui – care are, în general, funcţii de reprezentare. Puterearevine Executivului – mandatat de parlament. În cazul acestui tip de regim, Executivul se constituie ca o expresie a unei majorităţi parlamentare şi depinde în mare măsură de aceasta. Nu spunem că în cazul regimurilor prezidenţiale sau semiprezidenţiale majorităţile parlamentare nu au un rol important în sistemul instituţional, ci doar că în cele parlamentareele au un impact major în procesul decizional. Pierderea majorităţii parlamentare de către Guverne creează probleme serioase într-un regim parlamentar – în condiţiile în care aceasta reprezintă o sursă de legitimare a Executivului. Se poate aprecia căeficacitatea regimurilor parlamentare se află în strânsă conexiune cu sistemele de partide.Cu cât acestea din urmă sunt mai stabile, cu atât cresc şansele ca parlamentele să fie mai funcţionale. De regulă, acest tip de regim este mai eficient în sistemele bipartidiste, în cele cu un număr redus de partide sau, cu o scenă politică stabilă. Cu cât configuraţia politică a parlamentelor este mai fragmentată – situaţie ce conduce la formarea unor alianţe– cu atât există riscul unor dezechilibre şi tensiuni între partidele reprezentate în interiorul Legislativelor şi, implicit, tensiuni în Executive . Altfel spus, eficacitatea acestui tip de regim depinde în mare măsură de maturitatea sistemelor de partide, de capacitatea lor de susţinere a Executivului.
O serie de cazuri în care partidele erau extrem de divizate şi incapabile să obţină majorităţi parlamentare care să le permită să susţină guverne monocolore – Franţa după Constituţia din 1946, Italia – au demonstrat că acest tip de regim poate conduce la instabilitate ministerială şi crize politice.
În concluzie, se poate aprecia că o reformare instituţională în România trebuie să presupună o analiză riguroasă, care să ţină cont de actualul context politic, de particularităţile sistemului românesc de partide dar şi de o împărţire echitabilă a puterii, astfel încât să nu se ajungă la o cumulare excesivă a puterii într-o zonă sau alta a scenei politice. În mod evident, evoluţiile politice din ultimii ani au arătat că o mai precisă delimitare a puterilor constituţionale, o mai clară definire a tipului de regim reprezintă o cerinţă imperioasă – de fond – a funcţionalităţii regimului politic românesc.
