Anul 1991 va ramâne în istoria Rusiei o data de trista amintire, care cu greu va putea fi demantelata din mentalul colectiv al poporului. Neasteptata destramare a fostei Uniuni Sovietice a surprins nu numai pe adversarul sau ideologic din ultima jumatate a secolului XX, ci si pe cei mai avizati dintre sovietologi. Specialistii au fost unanimi, în timpul Razboiului rece, în a afirma ca, mai devreme sau mai târziu, sistemul/lagarul socialist va ceda, însa nimeni nu s-a încumetat sa prognozeze ca procesul se va petrece într-un viitor apropiat si ca va fi unul rapid. Chiar si cei mai optimisti dintre ei au adoptat în aceasta privinta pozitii rezervate. Tot ceea ce tarii si liderii bolsevici cladisera în decursul a sute de ani de istorie, a fost pierdut în numai 14 zile.
Anul 1991 va ramâne în istoria Rusiei o data de trista amintire, care cu greu va putea fi demantelata din mentalul colectiv al poporului. Neasteptata destramare a fostei Uniuni Sovietice a surprins nu numai pe adversarul sau ideologic din ultima jumatate a secolului XX, ci si pe cei mai avizati dintre sovietologi. Specialistii au fost unanimi, în timpul Razboiului rece, în a afirma ca, mai devreme sau mai târziu, sistemul/lagarul socialist va ceda, însa nimeni nu s-a încumetat sa prognozeze ca procesul se va petrece într-un viitor apropiat si ca va fi unul rapid. Chiar si cei mai optimisti dintre ei au adoptat în aceasta privinta pozitii rezervate. Tot ceea ce tarii si liderii bolsevici cladisera în decursul a sute de ani de istorie, a fost pierdut în numai 14 zile. Imperiul transcontinental, care, prin întinderea sa, amintea de creatia politica a lui Ginghis-han, s-a naruit ca un castel din carti de joc. Granitele fostei URSS s-au schimbat fundamental: cea de sud, din zona Caucazului, este granita pe care Rusia o avea la 1800; cea din Asia Centrala, aminteste de frontiera de la mijlocul secolului XIX; last but, not least, schimbarea al carei caracter este cel mai dramatic, s-a produs la granita de vest, care a revenit în limitele sale de la sfârsitul secolului XVI-începutul secolului XVII.
Glacisul strategic, atât de necesar elitei conducatoare (tarista/imperiala/bolsevica) pentru calmarea angoaselor create de existenta sentimentului de insecuritate la nivelul mentalului ei colectiv, s-a destramat cu toate consecintele de ordin geopolitic si geostrategic:
Pierderea zonei caucaziene i-a diminuat Rusiei sansele de a controla Strâmtorile;
Disparitia zonei asiatice a glacisului strategic s-a tradus prin pierderea controlului asupra importantelor energo-resurse din regiune, apropiind, în acelasi timp, de granitele sale pericolul reprezentat de factorul arab;
La granita de vest situatia este mult mai dureroasa: prin “reîntoarcerea” în Europa a statelor baltice, fereastra cu deschidere la Marea Baltica, pe care Rusia o avea cu Occidentul, a fost definitiv închisa (e adevarat ca Rusia mai dispune de alte doua porturi – Murmansk si Arhanghelsk – însa aceastea sunt supuse capriciilor vremii Nordului înghetat). Fostii sateliti ai URSS alearga – cu mai mult sau mai putin succes – spre NATO si UE, încercând, astfel, sa recupereze decalajul care-i separa de Europa Occidentala. Am lasat la sfârsit un actor important din aceasta zona – Ucraina – pentru ca aparitia ei ca stat independent a obligat Rusia sa-si revada propriile începuturi istorice. Din acest punct de vedere, poate ca nimeni nu a surprins mai bine decât Zbigniew Brzezinski ce a reprezentat pentru Rusia pierderea Ucrainei: “Aparitia statului independent Ucraina nu numai ca i-a obligat pe rusi sa-si regândeasca propria apartenenta etnica si politica, dar a reprezentat pentru Rusia un mare esec geopolitic”.
Primul pas facut de Rusia în directia refacerii fostului ei glacis l-a reprezentat crearea, la 8 decembrie 1991, a Comunitatii Statelor Independente (CSI). Aflata înca în convalescenta dupa socul destramarii si confruntata cu grave probleme economice pe plan intern, Rusia, în calitate de inintiatoare a demersului, nu a conferit noului organism o baza politica si economica clara, întâlnirile anuale ale sefilor statelor membre CSI fiind pentru ea, mai degraba, “luari de puls” ale situatiei. Ulterior, politica externa rusa a început sa fie adaptata la noile realitati, ea dobândind, în timp, consistenta. În legatura cu zona care se aflase pâna nu demult sub controlul URSS, cel mai pro-occidental ministru de Externe pe care l-a avut Rusia în aceasta perioada, Andrei Kozârev, declara, în ianuarie 1994, ca “Rusia trebuie sa-si mentina prezenta militara în zonele care, vreme de sute de ani, s-au aflat în sfera ei de interes”. Un an si jumatate mai târziu, în septembrie 1995, presedintele Eltân avea emita un document, care privea politica externa a Rusiei în raport cu statele membre ale CSI, în care se afirma ca “Obiectivul principal al politicii externe rusesti în raport cu statele din CSI reprezinta constituirea unei comunitati de state integrate din punct de vedere economic si politic, care va pretinde locul ce i se cuvine în comunitatea internationala, ajutând, totodata, la consolidarea rolului de forta motrice pe care-l are Rusia în constituirea noului sistem de relatii politice si economice între statele din zona post-sovietica”.
Mostenitorul sau, Vladimir Putin, a tinut sa afirme înca de la începutul mandatului sau prezidential traditia imperiala a Rusiei: “Trebuie sa ne cunoastem istoria, sa o cunoastem asa cum s-a petrecut cu adevarat, sa tragem învataminte din ea si sa ne amintim întotdeauna ca, aceia care au creat statul rus, au luptat pentru demnitatea lui si l-au transformat într-un stat mare si puternic”. Referitor la relatia Rusia -statele CSI, Vladimir Putin a preluat “învataturile tarului Boris”, reafirmând, într-un document de politica de aparare, din 3 octombrie 1999, referitor la doctrina militara a Rusiei, ideea constituirii “unui domeniu economic unic cu membrii CSI”.
Treptat, fostele republici sovietice au început sa simta pretul independentei. Beneficiind de un atú extraordinar – resursele sale energetice – Rusia a reusit sa-si sporeasca prezenta si ponderea în economia noilor state, combinând abil participarea la procesele de privatizare cu factorul presiune (diminuarea livrarilor de energie electrica sau petrol).
Experienta trecutului comun alaturi de Rusia, dorinta unei integrari rapide în sistemul economic mondial precum si intentia altor puteri (în special SUA) de a împiedica refacerea fostului glacis sovietic, au determinat unele din statele membre ale CSI sa caute solutii alternative.
În noiembrie 1997, cu sprijinul SUA, la Baku, ministrii de Externe ai Georgiei, Ucrainei, Azerbaidjanului si Moldovei au semnat un protocol prin care erau puse bazele unei noi structuri politice: GUAM (denumirea provine de la initialele statelor semnatare). Liantul care i-a unit pe noii membrii l-a reprezentat petrolul, ele sperând sa devina mai atractive odata cu crearea noului organism, astfel încât rutele petroliere de la Marea Caspica spre Europa sa le tranziteze teritoriul. Doi ani mai târziu, în 1997, la Washington, celor patru li s-a alaturat Uzbekistanul. Cele cinci state considerau ca liberalizarea traptata a comertului, armonizarea principiilor de dezvoltare structurala a economiilor lor, atragerea de investitii si cooperarea în domeniul energiei si al infrastructurii din domeniul transportului, vor avea ca efect activarea relatiilor economice si comerciale dintre ele. Pe lânga obiectivele de ordin economic, se urmarea si reducerea dependentei energetice fata de Rusia. Aparitia noului organism parea sa fie o revitalizare a vechiului drum medieval al matasii – evident, în varianta petroliera de aceasta data – care unise pentru atât timp Europa si Asia.
În pofida sprijinului american (cu primii patru semnatari, SUA au întretinut relatii constante în plan militar, în cadrul programului Parteneriat pentru Pace), organizatia se pare ca nu a dat rezultatele necesare, una dintre cauzele insuccesului fiind si propria agenda de politica externa pe care o avea fiecare dintre membrii. Ucraina a continuat sa se îndrepte spre Europa, mentinându-si deschisa, în acelasi timp, portita parteneriatului strategic cu Rusia si SUA. Statele din regiunea transcaucaziana s-au straduit sa mentina relatii si cu statele dn zona euro-atlantica si cu vecinii lor, Turcia si Iran. Moldova, dupa alegerile care i-au adus la putere pe comunisti, s-a orientat clar spre o cooperare activa cu Rusia, în cadrul Organizatiei economice euro-asiatice.
Decolajul economiei rusesti, care a început sa se faca simtit din anul 2000, a determinat o crestere a actiunilor Rusiei la “bursa CSI”, facând-o atractiva din punct de vedere economic pentru ceilalti membri ai organizatiei.
Economia Moldovei este complementara economiei rusesti, presiunea exercitata de Moscova prin intermediul energo-resurselor jucând un rol important.
Cu Azerbaidjanul, Rusia a semnat deja Declaratia cu privire la principiile securitatii si cooperarii în Caucaz si Declaratia privind cooperarea în zona Marii Caspice, acest din urma document permitând Rusiei, Kazahtanului si Azerbaidjanului sa-si armonizeze pozitiile în vederea cooperarii în domeniul energetic, evident, în directia dorita de Moscova. Deasemeni, Kremlinul este foarte atent la desfasurarea procesului electoral din statele din zona, recentele alegeri prezidentiale din Azerbaidjan ilustrând însemnatatea pe care o are pentru Moscova mentinerea actualului curs al politicii externe.
Presiunile exercitate de Moscova asupra Georgiei – intentia de introducere a regimului de vize, reducerea livrarilor de gaze si energie electrica precum si cerinta de alaturare a Gruziei coalitiei antiteroriste – vor determina, mai devreme sau mai târziu, conducerea gruzina sa-si reconsidere atitudinea în relatia cu Rusia.
Relatia cu Ucraina este pentru Rusia, de departe, cea mai complexa. Legate printr-o istorie comuna, dar separate, în acelasi timp,de un puternic nationalism, Rusia si Ucraina – fratii-dusmani – par obligate sa gaseasca un modus vivendi convenabil. În pofida divergentelor care le separa – problemele legate de delimitarea granitei de sud, problema bazelor maritime din Crimeea si, mai ales, cooperarea în domeniul petrolier – Rusia îsi urmeaza politica sa fata de Ucraina cu o tenacitate, am putea spune, chinezeasca.
În acest context, între 19-21 septembrie, la Ialta a avut loc întâlnirea dintre presedintii Rusiei, Belarus, Ucrainei si Kazahtanului, cu prilejul careia a fost semnat acordul de înfiintare a unui “spatiu economic comun” – similar Uniunii Europene – care presupune crearea unui sistem unic de taxe vamale si preturi în domeniul transporturilor. Evident ca va fi nevoie ca o parte a legislatiei interne a celor trei tari sa fie armonizata în conformitate cu obiectivele economice stabilite. Acordul este deschis spre semnare tuturor statelor membre ale CSI.
Dintre cei patru semnatari, presedintele Kucima s-a vazut confruntat cu o puternica opozitie interna, venita din partea ministrilor de Externe, de Justitie si a celui al Economiei, care au dat un aviz negativ semnarii documentului. Criticile lor s-au întemeiat pe faptul ca acordul semnat de presedintele Kucima va influenta orientarea pro-europeana a economiei si politicii externe ucrainene. Desi presedintele Putin a încercat sa linisteasca atât aprehensiunile oficialitatilor de la Kiev, cât si pe cele ale Washingtonului si Bruxellesului, fata de noua initiativa, reactiile acestora din urma nu s-au lasat prea mult asteptate. Într-o declaratie facuta Agentiei ucrainene de stiri Ukrainski Novini, ambasadorul SUA la Kiev, John Herbst, a afirmat ca documentul semnat la Ialta “nu coincide cu interesele Ucrainei”, în timp ce, în saptamâna care a premers summitul, comisarul european pentru extindere, Günther Verheugen, a avertizat Ucraina în legatura cu problemele care s-ar putea ivi, dupa semnarea acordului, în relatia Ucraina-UE.
Într-un interviu acordat, în iulie 1994, publicatiei italiene “L’Espresso”, fostul vice prim-ministru Aleksandr Rutkoi, afirma ca “din punctul de vedere al pozitiei sale geopolitice, Rusia reprezinta unica punte între Asia si Europa. Cine va deveni stapânul acestor zone (zona de sud, care s-a aflat în componenta fostei URSS – n.n.), va fi stapânul lumii”. Afirmatia lui A. Rutkoi si eforturile pe care Rusia le depune astazi prin intermediul politicii sale externe si economice fata de statele din zona caspica, atesta, în opinia noastra, intentia Rusiei de recuperare a glacisului strategic, pierdut odata cu destramarea fostei URSS. Şansele ei de succes sunt sporite si de faptul ca procesul de extindere al Uniunii Europene se pare ca a fost stopat, desi nimeni din conducerea organizatiei nu afirma deschis acest lucru. Deja, sunt indicii ca, la Bruxelles, pentru relatia UE cu statele membre CSI a fost adoptata “strategia vecinatatii directe”, care presupune consolidarea unui tip de “parteneriat vesnic”, pe baza unei la fel de “vesnice” vecinatati. Evident ca, în noua strategie, nu este prevazuta acordarea statutului de membru cu drepturi depline al UE. Se pare ca unii dintre sefii statelor membre CSI au constientizat realitatea care începe sa se contureze, presedintele Kucima, criticând UE pentru ca “tine Ucraina în pragul usii” si pentru ca organizatia europeana nu întreprinde pasi concreti în directia includerii tarii sale în UE. În acest context, realizând ca integrarea în structurile euro-atlantice devine, pe zi ce trece, un Godot, care se lasa din ce în ce mai mult asteptat, o parte a statelor membre ale CSI au înteles ca pentru ele modelul de integrare economica propus de Rusia la Ialta, poate constitui o alternativa demna de luat în seama. De aceea, putem spune ca, odata cu Ialta, “fiii risipitori” au început sa se reîntoarca acasa.
Publicat în : Politica externa de la numărul 9
