Este un truism în politica românească să afirmi că pentru partidele din România doctrinele nu prezintă o importanţă majoră, determinantă în practica politică. Rolul acestora se reduce, în principal, la individualizarea formaţiunilor politice în spaţiul public, la delimitarea lor ideologică în raport cu adversarii politici.
De aici şi până la aplicarea de facto a unor programe axate pe anumite ideologii este cale lungă. Sunt rare situaţiile în care partidele acţionează consecvent, în conformitate cu principiile lor programatice. Este hazardant să afirmi că partidul X aplică o politică liberală, social-democrată sau conservatoare. Nu spunem că anumite măsuri nu ar fi de sorginte liberală ori social-democrată etc., ci doar că nu putem distinge în practica politică un set coerent de politici aparţinând familiilor ideologice consacrate.
Putem afirma, aşadar, că partidele româneşti nu au ajuns încă în stadiul în care asumarea unei doctrine să genereze, implicit, şi politici publice proprii – liberală, social-democrată, creştin-democrată etc. În anii următori însă ele vor fi constrânse să se profesionalizeze, respectiv să transpună teoria politică în practică, fie la exigenţele electoratului, fie ca urmare a unei mai strânse colaborări cu partidele de aceeaşi orientare din Europa. De altfel, în ultimii ani interesul partidelor din România pentru o mai bună relaţionare cu formaţiunile de aceeaşi orientare doctrinară din Europa a crescut semnificativ.
Demersurile partidelor româneşti în vederea afilierii la familiile politice internaţionale sunt explicabile în contextul accelerării procesului de integrare a României în Europa şi, implicit, al atragerii acestora în sfera politicii europene. Colaborarea transnaţională, axată pe filiera “internaţionalelor politice”, a devenit o metodă menită să conducă la o coeziune politică a Europei. Participarea la aceste “internaţionale” presupune participarea la procesul decizional într-o Europă care se doreşte tot mai concentrată instituţional.
De asemenea, pe de altă parte, există un interes major al acestor internaţionale de a dezvolta o bună comunicare cu formaţiuni politice din ţările fostului spaţiu sovietic.
PNL şi Internaţionala Liberală
Liberalismul românesc a avut un traseu sinuos, o istorie extrem de zbuciumată, cu dezmembrări, reunificări. Istoria liberalismului de după 1990 este o istorie a facţiunilor. În ultimii ani, PNL a parcurs un proces de maturizare politică prin statuarea unui relativ modus vivendi la nivelul diverselor grupări interne şi prin consolidarea statutului de unic reprezentant al liberalismului în România.
PNL a devenit membru deplin în Internaţionala Liberală în 1997 şi s-a afiliat, în acelaşi an, Partidului European Liberal Democrat şi Reformist (ELDR), formaţiune ce reuneşte 47 de partide politice cu doctrină liberală, democratică şi reformistă. Constituit ca al treilea grup în Parlamentul European, ELDR şi-a declarat sprijinul pentru aderarea României la UE la data de 1 ianuarie 2007, fapt ce denotă o atitudine binevoitoare şi o anume disponibilitate de dialog cu România. Relaţia PNL cu Internaţionala Liberală nu este una foarte mediatizată, ea comportă o anume discreţie, dar este una funcţională. În calitate de vicepreşedinte al ELDR, reales pentru un al doilea mandat în septembrie 2005, Călin Popescu Tăriceanu are acum şansa unei mai bune conectări a PNL la problematica liberalismului european. Pentru PNL afilierea la Internaţionala Liberală este o problemă extrem de importantă, întrucât îi conferă o anume poziţionare în politica internă, dar şi în spaţiul european, unde identitatea şi apartenenţa la o familie politică par să faciliteze accesul în zona de decizie. Acest aspect a fost vizibil mai ales când s-a pus problema fuziunii cu PD. În fapt, dincolo de considerentele pragmatice ale afilierii (asistenţă, resurse, instruire), motivaţia rezidă şi în dorinţa PNL de a-şi menţine individualitatea doctrinară şi de a se afirma în această direcţie ca un partener de dialog al liberalismului european.
PSD şi Internaţionala Socialistă
Social-democraţia românească a avut o evoluţie interesantă în perioada post-decembristă. Între formaţiunile care se declarau de orientare social-democrată, PSD s-a afirmat şi s-a consolidat ca unic reprezentant al acestui curent doctrinar. Presupusa relaţie cu structurile vechiului regim comunist – o chestiune care a preocupat în mod constant conducerea PSD – i-a afectat credibilitatea internă, nu însă şi relaţia cu partidele social-democrate. PSD a evoluat în ultimii ani de la democraţia socială la social-democraţie, adaptându-şi principiile programatice la cele ale socialiştilor europeni şi dezvoltând o relaţie foarte bună cu Internaţionala Socialistă. Mai ales după anul 2000, PSD a acordat colaborării cu Internaţionala Socialistă şi cu Partidul Socialiştilor Europeni o atenţie specială. Dincolo de imperativele colaborării guvernamentale (legislatura 2000-2004), PSD a instituit un dialog politic cu PES şi IS. Mass-media românească a speculat îndelung pe tema unor relaţii personalizate ale membrilor din conducerea PSD cu lideri proeminenţi ai partidelor membre ale Internaţionalei Socialiste şi ai PES. Susţinerea acestora din urmă s-a văzut în unele situaţii critice în care s-a aflat PSD (de pildă sprijinul pe care IS l-a oferit – la nivel declarativ – în condiţiile înlăturării unor lideri de la conducerile celor două Camere).
Confuzie în zona de centru-dreapta
În zona de centru-dreapta a eşichierului politic, situaţia a devenit extrem de confuză după alegerile din anul 2000. Defecţiunea dreptei româneşti are cauze vechi şi profunde care derivă din caracterul extrem de dur şi personalist al comunismului ceauşist. Regimul nu a permis nici o breşă în sistem, disidenţa s-a manifestat marginal, au existat doar cazuri – răsunătoare este drept -, nu un fenomen care să dezvolte o anumită mentalitate, un sistem de gândire liber. Este explicabil de ce o mişcare veritabilă de centru-dreapta nu a avut un suport solid în România. Pe de altă parte, incapacitatea partidelor situate în acest spaţiu de a se afirma ca forţe politice puternice provine şi din lipsa unor lideri credibili, cu credinţe şi convingeri puternice de dreapta. Se afirmă că poporul român nu are vocaţia dreptei, ale cărei principii programatice sunt aplicabile doar unui anumit tip de gândire, modelat de credinţa catolică.
După prăbuşirea spectaculoasă din anul 2000, PNŢCD s-a divizat în mai multe formaţiuni distincte, iar disputele acestora pe tema leadership-ului în scopul reconfigurării dreptei s-au acutizat astfel încât ipoteza unei reconstrucţii pe baza vechiului nucleu – PNŢCD – este neverosimilă. În ultimii ani s-a simţit tot mai pregnant nevoia consolidării zonei de centru-dreapta a eşichierului politic din România. Nu doar pentru echilibrarea sistemului de partide, dar şi pentru găsirea unui partener credibil şi puternic, capabil să consolideze raporturile cu Internaţionala Creştin-Democrată şi cu Partidul Popular European – al cărui grup este majoritar în Parlamentul European. Principalele partide româneşti care se află într-un dialog – instituţionalizat – cu PPE sunt PPCD (PNŢCD) şi UDMR. Cum PPCD se menţine în zona marginală a puterii, iar UDMR este o formaţiune fără reprezentare naţională, zona de centru-dreapta pare să fie una de mare atracţie pentru partidele româneşti. Între acestea, PUR şi PD. PUR, devenit Partidul Conservator, a eşuat în demersul său de aderare la PPE, dar Partidul Democrat a fost acceptat ca membru observator.
Există câteva semnale care arată interesul PD pentru ocuparea culoarului de centru-dreapta. Schimbarea doctrinei nu a ridicat probleme de acceptare în interiorul partidului, deşi mass-media a sancţionat oportunismul liderilor săi. Deşi au existat unele discuţii interne contradictorii, liderii partidului au înţeles oportunitatea reorientării PD pe o zonă care nu numai că îl individualizează ca actor politic, dar îi oferă ocazia de a demara un dialog cu un partid european puternic şi influent. Admiterea PD în PPE în calitate de observator a fost un semnal încurajator pentru proiectul democrat ce vizează, în fapt, o construcţie politică în spaţiul de centru-dreapta. Consultările cu partidele recunoscute de PPE, în speţă PPCD, nu par să fie foarte încurajatoare, dat fiind faptul că acesta din urmă a intuit proiectul pe termen lung al PD, respectiv acela de a deveni principalul lider pe culoarul de centru-dreapta. Formula propusă ca variantă de lucru de către PPCD este cea a unui pol de centru-dreapta care să includă formaţiunile de această orientare. Discuţiile PPCD-PD pe această temă sunt în desfăşurare şi este posibil să provoace unele dispute în interiorul PPCD, legate, în principal, deformula colaborării cu democraţii.
