Noul joc de forţe iniţiat de PD, de de-structurare a principalelor partide din coaliţia guvernamantală, poate fi interpretat ca un semnal de schimbare a configuraţiei de partide/alianţe într-o viitoare competiţie pentru putere.
Paradigma de analiză folosită: tipologia sistemelor de partide (Giovanni Sartori)
Pentru a înţelege paradigma de interpretare folosită în acest articol, voi prezenta succint una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Giovanni Sartori, “Parties and Party Systems: A Framework for Analysis” (Cambridge, Cambridge University Press, 1976), devenită piesă de referinţă în teoria clasică a partidelor. Încă de la început trebuie spus că autorul a luat în considerare numai partidele semnificative, relevante pentru viaţa politică, adică acele formaţiuni cu potenţial de coaliţie sau cu potenţial de şantaj, care pot participa la guvernare, respectiv pot conta în opoziţie.
În opinia autorului, relevanţa unui partid în sistem se măsoară nu numai prin distribuţia relativă a puterii sale în cadrul sistemului (pragul electoral raportat la intenţia de vot exprimată), ci mai ales prin valoarea poziţiei pe care o deţine acel partid pe axa stânga/dreapta. Din acest punct de vedere, autorul face distincţia între puterea electorală a unui partid, măsurată prin numărul de mandate alocate în Parlament şi puterea efectivă pe care o poate exercita acel partid în decursul actului de guvernare. Prin urmare, în cadrul unui sistem multipartidist, contează acele partide care întrunesc condiţiile de fezabilitate pentru a intra în cadrul unei coaliţii guvernamentale. Aceste condiţii sunt de fapt criteriile prin care un partid îşi defineşte potenţialul de coaliţie sau de şantaj în cadrul unei structuri de guvernare. Sartori recunoaşte faptul că această distincţie este valabilă doar pentru acele partide acceptabile şi permisive din punct de vedere ideologic să intre în cadrul unei coaliţii. Partidele antisistem sunt excluse din această clasificare, potenţialul lor de coaliţie provenind exclusiv din puterea de a se afla permanent în opoziţie.
Demersul analitic al lui G. Sartori se bazează pe distincţia dintre două tipuri de pluralism moderat vs. pluralism polarizat, cu ajutorul cărora autorul defineşte opt categorii de trăsături, prin care cele două tipologii de sisteme partidiste se opun una celeilalte:
1. Într-un pluralism moderat, nu există partide antisistem. Există o singură opoziţie care este văzută ca o alternativă la partidele aflate la guvernare. Într-un pluralism polarizat, există partide antisistem care se opun nu atât partidelor aflate la guvernare, cât sistemului de partide în sine.
2. Într-un pluralism moderat, există o singură opoziţie, aptă să se constituie într-o alternativă la guvernare. Partidele sunt apropiate din punct de vedere ideologic, în sensul că nu atât de mult tiparul ideologic la care se raportează este important, cât poziţionarea în centrul politic. Apropierea dintre ele este atât de mare încât distincţiile de stânga şi dreapta contează doar în măsura în care ele întreţin competiţia (aproape egală) dintre partide: unul se află la putere, celălalt în opoziţie, dar poziţiile pe care le deţin la un moment dat se pot inversa. Mai mult, oricând cele două formaţiuni îşi pot uni forţele să formeze un guvern de coaliţie. Într-un pluralism polarizat, partidele sunt foarte depărtate din punct de vedere ideologic, opoziţiile sunt bilaterale şi se exclud reciproc.
3. Într-un pluralism moderat, fiind foarte apropiate unul de celălalt, partidele ocupă centrul competiţiei politice; aici este locul unde se desfăşoară toată lupta politică, pentru că nu contează atât opiniile de centru cât poziţionarea în centrul de deţinere a puterii. Într-un pluralism polarizat, centrul metric al sistemului politic este ocupat de partidele antisistem. Ocupaţia fizică a centrului plasează aria centrală a sistemului politic în afara competiţiei politice (asta în măsura în care există competiţie politică).
4. Într-un pluralism moderat, din cauza apropierii ideologice dintre cele două partide, polarizarea spectrului de opinie publică este foarte slabă, votanţii fiind destul de fluctuanţi în opţiunile pe care şi le exprimă pentru cele două formaţiuni. Într-un pluralism polarizat, spectrul opiniei publice este polarizat, clivajele sunt foarte adânci, iar legitimitatea sistemului în sine este pusă sub semnul întrebării.
5. Într-un pluralism moderat, tendinţele centripete configurează formatul şi competiţia din sistem, confirmate prin mandate (destinate procesului de legiferare) şi nu prin reacţii electorale. Într-un pluralism polarizat, Sartori vorbeşte despre prevalenţa probabilă a tendinţelor centrifuge asupra celor centripete. Direcţia caracteristică a sistemului este slăbirea centrului şi pierderea constantă de voturi la unul din capetele extreme sau la ambele.
6. Într-un pluralism moderat, structurarea ideologică este cea tipică a unei mentalităţi empirice şi pragmatice, unde principiile şi politicile programatice se poziţionează în funcţie de clivajele socio-economice prezente în societate. Ceea ce contează este competiţia raţională dintre politici şi nu opiniile exprimate. Într-un pluralism polarizat, tiparele ideologice sunt congenitale, ele devin sistemul natural de canalizare a societăţii politice. Sistemul dobândeşte un interes împuternicit cu propagarea unui anumit tipar ideologic, din cel puţin două motive: a) dacă partidele trebuie percepute şi justificate prin individualitatea lor, este necesară o abordare pragmatică a semnelor lor distinctive; b) majoritatea partidelor sunt grupuri relativ restrânse, a căror supravieţuire este asigurată cel mai bine atunci când succesorii lor sunt îndoctrinaţi. Aşa se şi explică de ce partidul cel mai numeros are şanse să-şi creeze “o suită”.
7. Într-un pluralism moderat, există coaliţii alternative la guvernare: partidele/partidul aflate în opoziţie câştigă puterea şi trimit/ trimite celelalte partide în opoziţie. Într-un pluralism polarizat, funcţionează o mecanică specială a schimbărilor guvernamentale a politicilor bazate pe opoziţie. Partidul/partidele aflat/aflate în centru nu se expun schimbărilor. Ele constituie pivotul central al oricărei majorităţi guvernamentale, orice alternanţă fiind exclusă din oficiu. În schimb, găsim o “schimbare periferică” care constă în guvernarea permanentă a unor partide care abia dacă îşi schimbă partenerii cu cei aflaţi în imediata lor vecinătate.
8. Într-un pluralism moderat, accentul cade pe competiţia politică şi competitivitate, ceea ce înseamnă atât distanţa dintre competiţie, cât şi regulile minime ale unei competiţii (cinstite şi de încredere reciprocă). Ofertele care se măsoară sunt relativ egale şi nu putem vorbi de un control monopolist al vreuneia dintre ele. Într-un pluralism polarizat, starea politică se defineşte prin “politica de supralicitare” sau de supraofertă a unui partid sau grup de partide. Nu putem vorbi despre competiţie politică, ci despre un control monopolist al pieţei politice, unde un partid sau un grup de partide îşi supraevaluează constant oferta, iar politica rezultatelor supralicitante se bazează pe un “dezechilibru inflaţionist”.
Tendinţe şi premise de repoziţionare a partidelor din sistemul românesc
În actualul sistem de partide româneşti, asistăm la o bipolarizare excesivă a opţiunilor, pe de o parte, reprezentate de Alianţa PNL-PD, iar, pe de altă parte, de către PSD. Cu toate acestea, apropierea ideologică dintre cele două formaţiuni nu creează premisele favorabile unei distanţări excesive care să permită ocuparea centrului de către un partid cu tendinţe extremiste.
Numărul aproape egal de mandate deţinute de către cele două partide în Parlament a generat o creştere artificială a potenţialului de coaliţie/de şantaj a partidelor mai mici, PC şi UDMR, pe de o parte. Pe de altă parte, au marginalizat PRM, excluzându-l din competiţia politică.
În campania electorală, atât UDMR, cât şi PC/PUR se apropiau foarte mult prin retorică şi prin program de tipologia partidelor catch-all. Fără îndoială, asta le făcea mai apte să intre într-o coaliţie guvernamentală, fie că invitaţia ar fi venit din partea PSD, fie din partea Alianţei PNL-PD. Prin urmare, nici nu le-a fost prea greu să-şi adjudece potenţialul de coaliţie şi să-l folosească şi ei ca instrument de şantaj pentru câştigarea unor privilegii conferite de putere, alături de A.D.A., asta în condiţiile în care, în timpul campaniei electorale, susţinuseră PSD şi liderii săi. Consecinţa este firească: cu cât partidele mici sunt mai puţine şi scena politică tinde să se polarizeze tot mai mult, formaţiunea politică câştigătoare (A.D.A.) caută să le atragă de partea sa, pentruca celălalt partid, care tinde să-i ameninţe puterea, să nu se coalizeze cu acele partide mici şi să schimbe raportul de forţe. UDMR şi PC ştiau acest lucru, de aceea nu au mai fost dispuse să ofere un sprijin aproape gratuit şi necondiţionat la guvernare, aşa cum făcuseră în timpul guvernării PSD. Cele două partide mici au învăţat din experienţa trecută că, atâta timp cât centrul politic va fi ocupat doar de două partide, potenţialul lor de şantaj în interiorul unei coaliţii va fi atât de puternic încât ele vor constrânge permanent formaţiunea aflată la putere să împartă cu ele privilegiile guvernării şi autoritatea luării deciziilor.
Stimularea potenţialului de coaliţie: un posibil scenariu
În ultimele săptămâni, am asistat la o deplasare de forţe generate de Partidul Democrat. Dacă până acum crizele erau preponderent declanşate dinspre Cotroceni pe relaţia premier-preşedinte sau Executiv-Preşedinţie, în acest moment asistăm la o “retragere în matcă” a potenţialului de leadership al partidelor. Lupta nu se mai desfăşoară la nivelul actorilor, ei devin doar nişte instrumente de remodelare structurală a forţelor dintre partide. Mijlocul predilect de “măsurare a muşchilor” este dezvoltarea unor tematici fără şanse de finalizare, din cauza diversităţii punctelor de vedere şi mai ales a intereselor pe care le angrenează. Tema fuziunii dintre PNL şi PD a fost primul mobil al declanşării competiţiei structurale din interiorul coaliţiei, care, cum era şi firesc, trebuia să fie reactivată din miezul ei: reconfigurarea statutului Alianţei, ca formaţiune şi ca opţiune ideologică.
Ultimatumul dat de PD prin prezentarea unui calendar al fuziunii a fost, fără îndoială, o capcană întinsă PNL. Liderii PD ştiau că gruparea Tăriceanu-Patriciu nu va accepta nici în ruptul capului renunţarea la orientarea liberală şi afilierea la doctrina populară, aşa cum dorea PD. Refuzul PNL a fost de fapt un mesaj întors de PD spre propriul electorat: PNL este cel vinovat de o prezumtivă pierdere a capitalului electoral şi, în final, de eşecul proiectului Alianţei. În plus, cazul Patriciu acţionează ca o “dinamită cu ceas” între cele două grupări din PNL şi, în cazul unei prezumtive condamnări, este posibil ca gruparea moderată Stoica-Mona Muscă să încerce o răsturnare a conducerii PNL.
Atacurile directe ale preşedintelui PC, Dan Voiculescu, la adresa preşedintelui Traian Băsescu nu au făcut decât să dea mai multă “apă la moară” liderilor PD care, în eventualitatea unei apropieri electorale dintre PC şi PNL, să poată să-şi atragă masiv o parte din electoratul PNL.
Cea mai vizibilă confruntare de forţe rămâne însă cea dintre PD şi UDMR. Scânteia a fost declanşată în momentul când senatorul UDMR Gyorgy Frunda a promovat la Consiliul Europei o rezoluţie legată de drepturile culturale ale minorităţilor şi de necesitatea redefinirii statului naţional român ca unul multicultural. Toate acestea au culminat cu declaraţiile senatorului care şi-a explicat poziţia adoptată în calitate de minoritar şi nu de reprezentant al Guvernului României. Reacţiile nu au întârziat să apară. Preşedintele PD, Emil Boc, a condiţionat retragerea lui Gyorgy Frunda din APCE de retragerea UDMR de la guvernare. De cealaltă parte, atât Marko Bela, cât şi Gyorgy Frunda şi-au adâncit retorica naţionalistă amintind de opoziţia acestora legată de art. 1 din Constituţia României sau de faptul că partidele din coaliţie nu au ajuns încă la un acord în ceea ce priveşte statutul minorităţilor.
Actualele contre, pe de o parte, dintre PD şi PC şi, pe de altă parte, dintre PD şi UDMR, au slăbit potenţialul de coaliţie/şantaj al celor două partide mici, ceea ce a condus la o “lărgire” a centrului politic. “Bulversarea” forţelor din interiorul centrului politic au plasat PD pe o poziţie antisistemică, foarte apropiată de modul în care era văzut PRM de către celelalte partide.
Dacă înainte raportul era A.D.A. vs PSD, de o parte şi de alta axei stânga-dreapta, cu PC şi UDMR la centru, deplasarea masivă a PD în interiorul centrului şi preluarea unor puternice atribute antisistem a slăbit puternic atât potenţialul de şantaj al celor două partide mici, cât şi potenţialul electoral al celor două partide rămase la “capetele” axei stânga-dreapta, PSD, respectiv PNL. Dominarea centrului politic de către un singur (PD) şi totodată aglomerarea altor partide în interiorul său (PC, UDMR, PRM) va da mai multă libertate partidului generator, în cazul de faţă PD, de a alege acele partide mici pe care le va antrena în formarea unei noi coaliţii sau în negocierea majorităţilor parlamentare ulterioare. Opţiunea devine cu atât mai curajoasă în condiţiile în care PD se află în alianţă cu un partid plasat pe axa stânga-dreapta, respectiv cu PNL şi în acelaşi timp trage după el un partid exclus până acum din competiţia politică, aflat în opoziţie, PRM, îndepărtându-le de centrul politic pe celelalte două – UDMR (în special) şi PC.
Posibilul scenariu de forţe ar fi: PNL+PC (la dreapta), PD, cu sau fără PRM (la centru), PSD+UDMR (la stânga), încare centrul caută să câştige puterea plasându-se pe poziţii adverse, de data aceasta, în raport cu două linii de competiţie politică pentru putere, una plasată la dreapta axei politice, iar cealaltă la stânga. Trimiterea (deocamdată exclusiv la nivel discursiv) a UDMR în opoziţie poate fi un prim semnal al unei posibile reconfigurări a spectrului politic românesc, având în centrul său, Partidul Democrat.
