Republica Moldova se pregăteşte de alegeri. Scrutinul parlamentar din 6 martie va fi un punct de cotitură în politica ţării, aflată acum într-un puternic impas de orientare externă şi de incapacitate de asigurare a suveranităţii naţionale. Transnistria, provincie separatistă dominată de populaţia rusofonă, a ieşit practic de sub controlul Chişinăului, iar tentativele din vara trecută ale guvernului Voronin de a-şi reimpune suveranitatea au eşuat. Criza din iulie-august 2004 a reamintit de războiul din 1992 nu atât prin gravitatea stării conflictuale, cât mai ales prin simbolistica agitată. Balonul s-a dezumflat brusc, fără a fi clar cine avea dreptate, cine urmărea ce şi mai ales cine trage sforile. Un rol important l-a jucat Ucraina care a dat licenţe de export firmelor din Transnistria şi a lipsit astfel Chişinăul de singurul instrument de presiune exact când începuse să exercite presiunea asupra separatiştilor. A cui o fi fost ideea?
Tunurile pe Voronin!
Nu întâmplător, “criza şcolilor” din vara trecută a izbucnit după ce Vladimir Voronin, preşedintele comunist şi considerat filorus al Republicii Moldova, a intrat în conflict deschis cu Moscova. Un om deloc spectaculos, Voronin i-a întors spatele omologului rus, Vladimir Putin, tocmai când avionul acestuia se pregătea să aterizeze la Chişinău unde urma să se semneze planul Kozac, planul Kremlinului de reglementare a crizei transnistrene. Putin nu a spus nimic şi s-a întors la Moscova fără să mai aterizeze la Chişinău. A doua zi însă la Chişinău a început să bată gerul polar dinspre Moscova.
Voronin a fost “mazilit”. Cel puţin în simbolistica politică. La rândul său, Voronin a boicotat planurile Kremlinului de creare a unui “spaţiu economic unic” în republicile ex-sovietice de limbă rusă: Rusia, Ucraina, Kazahstan, Belarus, eventual Republica Moldova sau fragmentul numit Transnistria. A fost abandonat Voronin de preşedintele Putin? Greu de spus. Lipsesc informaţiile reale. Aparent, răspunsul este pozitiv. La Chişinău şi la Moscova, în spatele uşilor închise, se vorbeşte de intenţia Kremlinului de a-l schimba pe Voronin. Din când în când, frânturi de informaţii “scapă” în presă.
Potrivit ziaristului Petre Bogatu, de la “Ziua”, care citează agenţia Nika-Press de la Chişinău, preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, ar avea cetăţenie dublă, “moldovenească” şi rusă. Voronin, general de miliţie în rezervă, ar fi primit cetăţenia rusă în 1995, iar doi ani mai târziu paşaportul diplomatic emis de Federaţia Rusă l-ar fi scăpat de reţinerea de către Ministerul Securităţii din Transnistria.
Dezvăluirile aparţin grupării “Ravnopravie” care a cerut Moscovei să-i retragă paşaportul lui Voronin, dar care a ridicat şi semne de întrebare privind participarea lui Voronin la alegerile din 2001, atunci când cetăţenia dublă era interzisă. Indiferent dacă acuzaţiile grupării conduse de Viktor Klimenko sunt reale sau nu, un lucru e clar: războiul mediatic a început, iar Voronin este ţinta organizaţiilor rusofile.
O scenografie nouă, distribuţie uşor modificată
Reconfigurarea scenei politice de la Chişinău a început încă de anul trecut. La adăpostul resemnării unor mari categorii de populaţie şi beneficiind de plecarea în Occident a sute de mii de cetăţeni, laboratoarele politice au ţesut planuri noi pentru Republica Moldova. Cea mai spectaculoasă mişcare a fost coagularea blocului “Moldova Democrată”, bloc condus de un triumvirat puternic alcătuit din Serafim Urechean, primarul Chişinăului, Dumitru Braghiş – liderul partidului “Moldova Noastră” – şi Dumitru Diacov. Trei lideri politici care pot forţa, împreună, înfrângerea electorală a comuniştilor şi a preşedintelui Voronin.
Un pericol anticipat de echipa Voronin: toamna trecută a fost lansat un amplu atac împotriva primăriei Chişinăului. Un val de arestări a băgat după gratii mulţi dintre colaboratorii lui Urechean şi chiar liderul alianţei “Moldova Democrată” a fost reţinut de poliţie. Motivul invocat? Nereguli în acordarea unor terenuri de construcţii.
Practic, trei forţe politice îşi dispută acum puterea la Chişinău: comuniştii conduşi de Voronin, blocul “Moldova Democrată” şi Partidul Popular Creştin-Democrat, condus de Iurie Roşca.
Cu ochii la Ucraina
Care este situaţia în Republica Moldova la începutul anului 2005? Anul trecut s-a înregistrat o relativă stabilitate economică pe fondul creşterii vânzărilor de produse agricole şi mai ales al banilor trimişi în ţară de cei care au reuşit să plece la muncă în Occident. Fondurile atrase la buget au întreţinut însă o economie de consum, fără investiţii şi fără crearea de noi locuri de muncă, astfel încât echilibrul obţinut este foarte fragil. Mai mult, Republica Moldova rămâne tributară importului de gaze şi energie electrică din Rusia, via Transnistria. Foarte mulţi oameni acuză problemele economice şi, disperaţi să găsească o soluţie de supravieţuire, refuză conectarea la emoţiile şi vâltorile politicului.
Presa, incapabilă să rămână independentă din lipsa resurselor financiare, este tributară presiunilor grupurilor de interese politico-economice. Situaţia este atât de dramatică încât nici un ziar de limbă română nu apare zilnic!
În aceste condiţii, este greu de crezut că formaţiunile politice vor putea atrage segmente importante ale populaţiei, caz în care nu vor exista evoluţii semnificative în sfera puterii fără gesturi spectaculoase. Este momentul în care cetăţenii simpli iau în calcul modelul Ucraina, iar experţii în marketing politic se gândesc la acţiuni deosebite.
Deşi Republica Moldova, printr-un accident al istoriei, provine tot din spaţiul politic ex-sovietic, situaţia nu este asemănătoare Ucrainei, stat în care toţi locuitorii vorbesc limba rusă – deşi majoritatea sunt ucraineni -, există resurse şi o populaţie însemnată – 52 de milioane de oameni – şi mai ales există mecanisme de angrenare la structurile europene şi euro-atlantice. Ca şi la Chişinău, presa independentă a fost fragilă, dar gradul de participare la viaţa politică a fost mai mare. În plus, Moldovei de peste Prut îi lipseşte liderul charismatic care să declanşeze “revoluţia portocalie”.
Cetăţenii Republicii Moldova îşi doresc o viaţă mai bună fără a şti cine le-o poate oferi, motiv pentru care văd soluţia în exterior, şi nu în interiorul ţării. La prima vedere, o evoluţie de tipul “revoluţiei portocalii” de la Kiev pare imposibilă. Surprizele nu sunt însă excluse.
O vizită de tip “tsunami”
Chiar înainte de închiderea ediţiei, preşedintele Traian Băsescu a vizitat scurt Chişinăul, la invitaţia omologului din Republica Moldova şi după o pregătire de mai puţin de 24 de ore. Deplasarea-fulger a preşedintelui Băsescu la Chişinău a surprins pe toată lumea. Întrebat despre implicaţiile Revoluţiei Franceze, liderul comunist Mao Tse Dong a spus că a fost prea recentă pentru a putea formula concluzii. La o scară mult mai mică, întâlnirea dintre Traian Băsescu şi Vladimir Voronin este şi ea prea aproape pentru o analiză corectă. Totuşi, este de subliniat oferta lansată Republicii Moldova: “Înainte de toate, sunaţi la Bucureşti!” Este o deschidere diplomatică extrem de interesantă, după 6 ani de stagnare, dar rămâne de văzut dacă Voronin va înţelege mesajul sau va exploata electoral întâlnirea cu Traian Băsescu. Este semnificativ şi că, în aceeaşi săptămână, Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău le-a interzis ambasadorilor rus şi ucrainean să se deplaseze în Transnistria fără acceptul autorităţilor de la Chişinău. Un gest care a iritat enorm Moscova şi Kievul şi care încearcă limitarea influenţei Rusiei şi Ucrainei în Transnistria. Este de aşteptat acum răspunsul Kremlinului, ştiut fiind că Vladimir Putin nu uită niciodată să-şi plătească poliţele: refuzat de Voronin în cazul planului Kozac, Putin nu a acceptat să semneze Declaraţia pentru Stabilitate şi Securitate în Europa, iniţiativă a Chişinăului girată de O.S.C.E., care ar fi consfinţit integritatea teritorială a Republicii Moldova. Rusia ar putea încuraja schimbarea puterii de la Chişinău sau desprinderea Transnistriei cu ocazia scrutinului din 6 martie. Alegerile din Republica Moldova capătă astfel importanţă geopolitică regională, similară “revoluţiei de catifea” de la Tbilisi şi “revoluţiei portocalii” de la Kiev.
