Când “Revoluţia Trandafirilor” a avut loc în Georgia, majoritatea analiştilor au crezut că este un fenomen izolat, fără a se gândi că evenimente similare ar putea avea loc şi în alte state din fostul spaţiu sovietic. A urmat apoi “Revoluţia Portocalie” din Ucraina şi “Revoluţia Lalelelor” din Kârgâzstan şi lumea a început să se întrebe dacă nu este o reacţie în lanţ şi dacă nu cumva aceste evenimente sunt conectate între ele sau cel puţin dacă nu cumva ele prezintă similitudini. Iar, dacă da, care sunt acestea. De unde a rezultat şi întrebarea: care sunt condiţiile pentru ca o revoluţie să aibă loc şi să fie încununată cu succes?
Prin analizarea comparată a acestor trei evenimente am încercat să găsim o “reţetă”. Şi, făcând analogie cu procedeul de realizare a unui tort, am considerat că trebuie să începem prin…
A încălzi cuptorul
Pentru a coace blatul unui tort ai nevoie de un cuptor încălzit, iar pentru a “coace” o revoluţie ai nevoie, cel puţin în cazurile analizate, de un cuptor de fabricaţie post-sovietică, mai precis de o ţară din acest spaţiu a cărei societate să fi rămas cu profunde cicatrici de pe urma dominaţiei comuniste.
Este necesar ca la conducerea acestei ţări să se afle un lider fost comunist, acum autocratic, cu tendinţe dictatoriale. Aşa a fost cazul Georgiei care până în momentul revoluţiei a fost condusă de Eduard Şevardnadze, fost ministru de externe sovietic, care a jucat un rol important în dizolvarea URSS şi încheierea Războiului Rece. În Ucraina, timp de 10 ani s-a aflat la conducere Leonid Kucima care, printr-un stil de conducere autoritar, a reuşit să creeze o maşinărie administrativă puternic birocratizată şi fidelă, mulţi ucraineni considerând că într-un fel sau altul acest personaj va rămâne la conducerea ţării fie din umbră, fie invocând instabilitatea postelectorală pentru a-şi reocupa funcţia. În ceea ce priveşte Kârgâzstanul, la conducerea acestuia s-a aflat un personaj la fel de autoritar, preşedintele Askar Akayev.
Pentru a încălzi “cuptorul”, deci pentru a înfierbânta situaţia din aceste state conduse de foşti comunişti, este absolut necesar să “apeşi butonul”, ceea ce în situaţia noastră s-ar traduce prin a exploata populaţia respectivei ţări, prin a o sărăci sistematic prin intermediul unei corupţii generalizate ai cărei beneficiari să fie apropiaţii preşedintelui, preferabil familia şi prietenii.
În Georgia, un stat foarte sărac după standardele europene, populaţia a asociat gradul ridicat de sărăcie cu corupţia tolerată de guvernul controlat de Eduard Şevardnadze care a periclitat dezvoltarea economică a ţării şi cu familia acestuia, foarte bogată şi care controla cele mai profitabile sectoare. Deşi fiul preşedintelui nu deţinea afaceri, ginerele lui Şevardnadze era proprietarul unuia din cei doi operatori de telefonie mobilă din Georgia, Magtikom, în timp ce nepotul, Nugzar, controla o mare companie petrolieră. În Ucraina, populaţia era iritată de modul rapid de îmbogăţire a ginerelui preşedintelui Kucima, Viktor Pinciuk, care în urma căsătoriei cu Yelena Kucima se transformase foarte rapid dintr-un milionar într-un miliardar. Corupţia şi nepotismul preşedintelui Akayev au contribuit la mobilizarea populaţiei din Kârgâzstan, fiica acestuia, Bermet Akayeva, devenind parlamentară în urma alegerii ei într-o circumscripţie în care liderului opoziţiei, Roza Otunbayeva, i s-a refuzat dreptul de a candida.
În momentul în care “cuptorul” este suficient de fierbinte, când populaţia sărăcită nu mai are nici o speranţă în îmbunătăţirea situaţiei în care trăieşte deoarece consideră autorităţile prea corupte şi îmbogăţite ilegal pentru a mai fi preocupate de soarta cetăţenilor de rând, poţi începe să…
Prepari blatul
…iar pentru aceasta ai nevoie de cele mai bune ingrediente. În primul rând îţi trebuie făină de bună calitate, a se înţelege o opoziţie unită şi organizaţii active care să sprijine posibilele proteste ulterioare. Foarte importantă este drojdia, care să ajute la “creşterea” blatului, în cazul celor trei revoluţii analizate acest ingredient constând în existenţa unor lideri ai opoziţiei, carismatici, precum Saakaşvili în Georgia, Yuşcenko în Ucraina sau Roza Otunbayeva şi Kurmanbek Bakiyev în Kârgâzstan.
Momentul crucial, pentru introducerea blatului preparat în cuptor, îl reprezintă întotdeauna momentul alegerilor fie ele parlamentare, fie prezidenţiale. Acesta este momentul oportun pentru ca blatul să crească, mai precis pentru ca populaţia, organizată de forţele de opoziţie, să înceapă să protesteze împotriva falsificării, reale sau nu, nu prea are importanţă, a rezultatelor alegerilor.
În Georgia, alegerile parlamentare din 2 noiembrie 2003 au fost considerate ca fiind falsificate, opinie exprimată atât de observatorii locali, cât şi de cei străini. Datele exit-poll-urilor independente care confirmau această ipoteză au determinat partidele de opoziţie să se unească în jurul liderului carismatic, Mihail Saakaşvili, care le-a cerut georgienilor să protesteze paşnic împotriva guvernului controlat de Eduard Şevardnadze şi să treacă la acţiuni de nesupunere civică. Demonstraţiile antiguvernamentale masive începute pe străzile capitalei Tbilisi au cuprins ulterior toate marile oraşe din Georgia.
În Ucraina, revoluţia a constat dintr-o serie de proteste şi evenimente politice care s-au desfăşurat cu repeziciune începând cu 21 noiembrie 2004, după închiderea urnelor celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Opoziţia a acuzat puterea de fraudă electorală şi intimidare a alegătorilor, solicitând populaţiei să treacă la acţiune după ce, a doua zi, rezultatele oficiale îl dădeau câştigător pe candidatul puterii, Viktor Ianukovici, în timp ce exit-poll-urile realizate la ieşirea din secţiile de votare îl arătau câştigător pe candidatul opoziţiei, Iuşcenko. Proteste masive ale populaţiei au fost organizate în toate oraşele Ucrainei, cele mai importante desfăşurându-se în Piaţa Independenţei din Kiev.
Evenimente mai violente au avut loc în Kârgâzstan. Protestele au început înainte de anunţarea rezultatelor celui de-al doilea tur al alegerilor parlamentare desfăşurat la data de 13 martie 2005. Iniţial, ele au avut loc doar în partea de vest şi sud a ţării şi au culminat cu ocuparea de către manifestanţi a sediilor instituţiilor guvernamentale din oraşele Jalal-Abad şi Osh, acţiuni urmate de intervenţia în forţă a poliţiei. Deşi divizate înainte de alegeri, forţele de opoziţie s-au organizat în jurul a două personalităţi -Roza Otunbayeva, fost ministru de externe, şi Kurmanbek Bakiyev, fost prim-ministru. La 24 martie protestele au cuprins şi capitala Bishkek, unde zeci de mii de oameni au manifestat paşnic în faţa clădirilor guvernamentale. Intervenţia brutală a poliţiei şi a susţinătorilor preşedintelui Akayev i-a determinat pe manifestanţi să ocupe aceste clădiri şi sediul televiziunii de stat.
Desigur acestea sunt doar condiţiile şi ingredientele de bază în “prepararea” unei revoluţii de succes, alţi factori la fel de importanţi fiind activitatea organizaţiilor de tineret, rolul forţelor de securitate, sprijinul indirect al unei Mari Puteri, dacă se poate a Statele Unite, şi bineînţeles “cireaşa” de pe “tort”.
Continuare în numărul viitor
Publicat în : Politica externa de la numărul 27
