Revelion pe Nil
31.12.2003. Zece seara, undeva pe Nil. Luna rasturnata e la locul ei pe cer, iar temperatura e mult mai ridicata decât ne spune instinctul ca ar trebui sa fie în miez de iarna. Desi se apropie ora 00:00, marcata cât mai zgomotos si activ oriunde în Europa, aici totul e linistit. Pe strazi, în bazar, lumea îsi continua, nestingherita de solemnitatea momentului ce se apropie, aceleasi activitati – unii ar zice metehne – de fiece zi. Acestea constau, cam cu orice ocazie si în orice împrejurare, în a striga din rasputeri “Ya-ala, ya-aala” (pentru a îmbia oamenii la vizionat produse, pentru a da semnalul de plecare la calesti sau în general pentru a anunta ca ceva se întâmpla). În plus, programul zilnic mai este încarcat si cu activitatea absolut obligatorie de sorbire a ceaiului si de fumatul shishei pe la colturi de strada si… si cam atât. Nu va lasati pacaliti: de fapt, egiptenii sunt foarte ocupati mai tot timpul. Buticurile nu se închid nicicând înainte de 11 seara, iar în anotimpul cald ajung sa se închida si la 1 noaptea. Cât despre efortul vânzatorului, acesta e neprecupetit. Egipteanul, arab sau nubian se ploconeste, se plânge, se arata sifonat, lasa la pret si, când te astepti mai putin, îti da cu tifla, într-un ritual perpetuat si îmbagotit de generatii, mai trainic în timp decât piramidele lui Imhotep.
În viata egiptenilor nu exista graba sau pripeala.”In shah Allah” este expresia care se regaseste pe buzele tuturor: dupa voia lui Allah, dându-ne de înteles ca lipsa lor de graba nu ar fi un semn de lene sau indiferenta, ci o chibzuiala, o buna întelegere a rosturilor lumii acesteia…
Se apropie Anul Nou, deci ma grabesc spre un telefon public de unde sa sun în tara- pentru a-mi felicita familia. Cartela nu se cumpara aici de la oficii postale sau chioscuri de ziare, cum ai crede, ci de la farmacii sau bacanii. Şi fireste, nimic, absolut nimic nu poate fi cumparat fara tocmeala. A încerca sa achizitionezi fie si un bat de chibrit fara sa negociezi este practic imposibil. Care o fi pretul real, nimeni nu stie, cu atât mai putin un turist european ratacit prin bazarul oriental, ametit de aromele de mosc si scortisoara care se ridica dimprejur si de îmbierile din toate partile. De altfel,daca nu esti atent, te poti usor trezi, fara sa realizezi când si cum, ca ai cumparat o duzina de statuete de alabastru cu cap de Nefertiti (sau Nefer-tari, nimeni nu mai stie…), pe care ai dat o nimica toata, întrucât negutatorul înte-legator nu a vrut pe ea mai mult de toti banii pe care îi aveai în punga…
Asa ca, orice ti se ofera trebuie întâmpinat, fara urma de slabiciune sau ezitare, cu un sir de “la-la-la-la-la…”(nu, nu, nu…), pâna ce omul, care te trage insistent de poale, întelege sa te lase în pace.
Pe vas, seara de revelion începe cu un scurt numar de dans din buric, executat, cam fara tragere de inima, de o doamna despre care aflam stupefiati ca e de meserie dentist, dar pe care a gasit-o la repezeala patronul vasului, dispusa sa danseze, imaginându-si ca orice miscare e buna pentru europenii ageamii, care nu pot avea habar de cum ar trebui sa arate în realitate dansul serpesc al orientalilor – prietenii nostri vadesc, de buna seama, o necunoastere crasa a dezvoltarilor suferite de fenomenul manelelor în România…
Luminile se sting si ceata personalului de pe vas intra cu un tort imens, înconjurat de flacari si, fireste, de sunetele guturale ale aceluiasi cântec-strigat pe care arabii îl executa cu promptitudine cu orice ocazie – un fel de “Multi Ani traiasca!” al lor. Noua ne place, dar reflexul european e înca acolo si ne face sa ne întrebam cât mai e pâna la ora 0, daca o sa numere cineva sau daca vor fi artificii… Nu s-a numarat. Artificiile au venit, dar de undeva de pe puntea unui vas aflat mai în jos pe râu, de buna seama un alt avanpost al europenilor în inima desertului.
Luna rasturnata e la locul ei pe cer…(A. L.)
Revelion pe Nil
31.12.2003. Zece seara, undeva pe Nil. Luna rasturnata e la locul ei pe cer, iar temperatura e mult mai ridicata decât ne spune instinctul ca ar trebui sa fie în miez de iarna. Desi se apropie ora 00:00, marcata cât mai zgomotos si activ oriunde în Europa, aici totul e linistit. Pe strazi, în bazar, lumea îsi continua, nestingherita de solemnitatea momentului ce se apropie, aceleasi activitati – unii ar zice metehne – de fiece zi. Acestea constau, cam cu orice ocazie si în orice împrejurare, în a striga din rasputeri “Ya-ala, ya-aala” (pentru a îmbia oamenii la vizionat produse, pentru a da semnalul de plecare la calesti sau în general pentru a anunta ca ceva se întâmpla). În plus, programul zilnic mai este încarcat si cu activitatea absolut obligatorie de sorbire a ceaiului si de fumatul shishei pe la colturi de strada si… si cam atât. Nu va lasati pacaliti: de fapt, egiptenii sunt foarte ocupati mai tot timpul. Buticurile nu se închid nicicând înainte de 11 seara, iar în anotimpul cald ajung sa se închida si la 1 noaptea. Cât despre efortul vânzatorului, acesta e neprecupetit. Egipteanul, arab sau nubian se ploconeste, se plânge, se arata sifonat, lasa la pret si, când te astepti mai putin, îti da cu tifla, într-un ritual perpetuat si îmbagotit de generatii, mai trainic în timp decât piramidele lui Imhotep.
În viata egiptenilor nu exista graba sau pripeala.”In shah Allah” este expresia care se regaseste pe buzele tuturor: dupa voia lui Allah, dându-ne de înteles ca lipsa lor de graba nu ar fi un semn de lene sau indiferenta, ci o chibzuiala, o buna întelegere a rosturilor lumii acesteia…
Se apropie Anul Nou, deci ma grabesc spre un telefon public de unde sa sun în tara- pentru a-mi felicita familia. Cartela nu se cumpara aici de la oficii postale sau chioscuri de ziare, cum ai crede, ci de la farmacii sau bacanii. Şi fireste, nimic, absolut nimic nu poate fi cumparat fara tocmeala. A încerca sa achizitionezi fie si un bat de chibrit fara sa negociezi este practic imposibil. Care o fi pretul real, nimeni nu stie, cu atât mai putin un turist european ratacit prin bazarul oriental, ametit de aromele de mosc si scortisoara care se ridica dimprejur si de îmbierile din toate partile. De altfel,daca nu esti atent, te poti usor trezi, fara sa realizezi când si cum, ca ai cumparat o duzina de statuete de alabastru cu cap de Nefertiti (sau Nefer-tari, nimeni nu mai stie…), pe care ai dat o nimica toata, întrucât negutatorul înte-legator nu a vrut pe ea mai mult de toti banii pe care îi aveai în punga…
Asa ca, orice ti se ofera trebuie întâmpinat, fara urma de slabiciune sau ezitare, cu un sir de “la-la-la-la-la…”(nu, nu, nu…), pâna ce omul, care te trage insistent de poale, întelege sa te lase în pace.
Pe vas, seara de revelion începe cu un scurt numar de dans din buric, executat, cam fara tragere de inima, de o doamna despre care aflam stupefiati ca e de meserie dentist, dar pe care a gasit-o la repezeala patronul vasului, dispusa sa danseze, imaginându-si ca orice miscare e buna pentru europenii ageamii, care nu pot avea habar de cum ar trebui sa arate în realitate dansul serpesc al orientalilor – prietenii nostri vadesc, de buna seama, o necunoastere crasa a dezvoltarilor suferite de fenomenul manelelor în România…
Luminile se sting si ceata personalului de pe vas intra cu un tort imens, înconjurat de flacari si, fireste, de sunetele guturale ale aceluiasi cântec-strigat pe care arabii îl executa cu promptitudine cu orice ocazie – un fel de “Multi Ani traiasca!” al lor. Noua ne place, dar reflexul european e înca acolo si ne face sa ne întrebam cât mai e pâna la ora 0, daca o sa numere cineva sau daca vor fi artificii… Nu s-a numarat. Artificiile au venit, dar de undeva de pe puntea unui vas aflat mai în jos pe râu, de buna seama un alt avanpost al europenilor în inima desertului.
Luna rasturnata e la locul ei pe cer…(A. L.)
