Ar fi poate mai corect din punct de vedere istoric să ne amintim de centenarul Primei Revoluţii din 1905/7 atunci când vorbim de cea de-a 90-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste, ale cărei implicaţii au fost uriaşe atât în Rusia cât şi în internaţionalizarea idealurilor socialiste.
Contextul Revoluţiei
Pentru a analiza semnificaţia Revoluţiei, trebuie examinat contextual ei social şi istoric. Rusia şi ruşii stagnau, sub constrângerea unor vectori feudali care blocau dezvoltarea tehnică, economică şi socială. Întreaga ţară era captivă între viciile capitalismului şi ale moşierilor, pe de o parte, şi despotismul ţarist pe de altă parte.
În 1917, 28.000 de moşieri deţineau la fel de mult pământ cât aveau 10 milioane de ţărani (în jur de 70 milioane ha). Producţia industrială era concentrată în monopoluri, la rândul lor legate de grupurile aflate la putere.
Deja în 1905/7, la Prima Revoluţie înăbuşită cu brutalitate, apăruseră semnale că acest cazan sub presiune care fierbea de jumătate de secol (fratele cel mai mare al lui Lenin a fost spânzurat în 1887 deoarece conspirase împotriva Ţarului Alexandru III) avea să explodeze. Autocraţia regimului în anii de contra-revoluţie ce au urmat (1907-1914) a avut drept simptome incompetenţa Ţarinei Alexandra, pe monstruosul Rasputin şi primul război mondial în care armata rusă a fost decimată, iar continuarea ei favoriza interesele burgheziei.
Lupta dintre clasa de mijloc (a cărei putere creştea în detrimental unui sistem monarhist extenuat şi depăşit) şi, pe de altă parte, proletariatul/ţăranii/forţele armate, a avut drept prim rezultat revoltele din Asia Centrală (1916), şi, în anul următor, tensiunile din oraşe (care aveau cea mai mare densitate de muncitori din lume) prin greve, şi din mediul rural, unde proprietăţile moşierilor au fost devastate. Această tensiune a condus la Revoluţia din februarie/martie 1917, care a culminat cu abdicarea Ţarului Nicolae II pe 2 martie.
Între două revoluţii
Între martie şi noiembrie, Guvernul Provizoriu condus iniţial de reformistul Prinţ Lvov şi apoi de Aleksandr Kerenski, din Partidul Revoluţionar Social, a încercat să se impună în faţa unor mişcări sociale puternice. Însă Sovietele muncitorilor înfiinţate în 1905/7 în multe din oraşele Rusiei rămăseseră active, iar în februarie 1917 acestea au ales Consiliul (Sovietul) Reprezentanţilor Muncitorilor din Petrograd, condus de menşevici şi Socialiştii Revoluţionari.
Sovietul s-a întrunit în Palatul Taurid, acolo unde şi Guvernul Provizoriu încerca să-şi realizeze politicile reformiste, în tentative de a mulţumi pe toată lumea şi de a evita o putere bicefală, dvoevlastie în limba rusă. Însă exact acest lucru s-a întâmplat, iar în competiţia pentru putere care a urmat, politicile Sovietului (reforme democratice, instaurarea republicii, drepturi cetăţeneşti, abolirea discriminării etnice şi religioase, alegeri pentru Adunarea Constitutivă) au câştigat mai mult sprijin popular, cu care Sovietul se identifica mai bine decât tânărul avocat Kerenski şi burghezii din guvernul său.
În ochii populaţiei, Guvernul Provizoriu era responsabil pentru situaţia dezastruoasă a marii majorităţi a cetăţenilor, determinată în principal de continuarea războiului şi consecinţele sale dezastruoase. “Noua ofensivă” a lui Kerenski (Ministru de război şi apoi Prim Ministru) au eşuat, şi în general reformele sale au venit prea târziu şi au fost insuficiente. Eliberarea deţinuţilor politici nu a contribuit la uşurarea suferinţelor oamenilor, a căror energie era canalizată spre mai multe facţiuni politice care aveau drept ţel comun subminarea autorităţii guvernului.
Întoarcerea lui Lenin
În acel moment Lenin, exilat în Elveţia, decide să se întoarcă în ţară, şi ajunge în Petrograd în aprilie 1917. Prezenţa sa a sporit puterea şi popularitatea bolşevicilor (facţiunea sa), a căror influenţă a fost întărită de victoriile electorale în Sovietele din Petrograd şi Moscova. Sloganul lui era simplu: “Pace, pământ şi pâine”.
În iulie, o tentativă de răsturnare a lui Kerenski eşuează, şi Lenin este exilat în Finlanda; însă mecanismul revoluţiei era deja pus la punct şi declanşat. O altă tentativă de lovitură de stat, în august, condusă de data aceasta de gen. Lavr Kornilov (care dorea reinstaurarea monarhiei) l-a obligat pe Kerenski să ceară ajutorul Sovietului din Petrograd şi al bolşevicilor. Pe 10 octombrie, Comitetul Central al bolşevicilor aproba o moţiune prin care se cerea îndepărtarea Guvernului Provizoriu, pe motivul incapacităţii acestuia de a implementa politici în folosul poporului, care la rândul său, dezamăgit de menşevicii şi Socialiştii Revoluţionari din Guvernul Provizoriu, îşi punea tot mai mult speranţele în Lenin.
Pe 7 noiembrie 1917 (calendar gregorian) Vladimir Lenin i-a condus pe bolşevici în Revoluţia Rusă, obţinând Victoria împotriva Guvernului Provizoriu şi instaurând Sovietele (consilii alese de muncitori şi ţărani) ca organe guvernamentale.
