Iată că au fost spulberate şi ultimele speranţe că economia românească ar putea sfida tăvălugul crizei mondiale, decolând ca în filmele americane cu happy-end, exact în momentul când pericolul devine iminent. Cu un deficit bugetar care creşte vertiginos, alimentat fiind de spaimele care bântuie mediul de afaceri, dar şi de cererile salariale ale sindicatelor, cu un deficit de cont curent intrat în cercul vicios al crizei şi cu leul vlăguit de atacurile speculative, România are nevoie ca de aer de un împrumut extern.
Întrebarea la care se caută un răspuns urgent în aceste zile nu este dacă, ci de unde se vor lua banii? Sumele care s-au vehiculat ca fiind necesare, şi de al căror nivel depinde într-o bună măsură alegerea soluţiei de credit variază enorm în funcţie de persoana care le-a lansat pe piaţă. Fostul ministru de finanţe, Sebastian Vlădescu, a fost primul care a spart gheaţa, declarând că România ar avea nevoie de un împrumut de 20 de miliarde dolari de la FMI. Recent, preşedintele Băsescu, opunându-se în mod deschis încheierii unui acord cu FMI, a vorbit de necesitatea apelării la un împrumut în valoare de 6-7 miliarde euro de la Uniunea Europeană. Lui Liviu Voinea de la Grupul de Economie Aplicată i-a ieşit din calcule un necesar de 10 miliarde euro pentru acoperirea găurilor din buget, iar potrivit celor de la Commertzbank, suma s-ar ridica la 38 miliarde.
Iată deci că trebuie să fim toleranţi cu încercările guvernului, căruia îi revine în ultimă instanţă responsabilitatea deciziei privind recurgerea la un împrumut extern, de a distinge realitatea de ficţiune din acest noian de viziuni. Opţiunile, în orice caz, sunt limitate : FMI, UE sau o combinaţie între cele două. Avantajele şi dezavantajele ţin de imagine, povară financiară şi nivel de implicare a experţilor străini în politicile interne.
În acest moment, la baza abordărilor primează considerentele de imagine. Atât în ceea ce priveşte imaginea guvernului pe plan intern, unde populaţia asociază prezenţa FMI cu impotenţa autorităţilor de a gestiona problemele economice, cât şi pe plan extern, unde investitorii străini pot percepe un acord stand-by ca o frână în calea politicilor guvernamentale de stimulare a economiei.
Pe de altă parte, relaţia cu UE păstrează o aură luminoasă, iar un eventual acord de împrumut comunitar ar beneficia de efectul de halo datorită sistemul european de finanţare, de altfel generos şi mai puţin insinuant decât cel al FMI. Problema este însă că nu există nici un precedent în care Uniunea să fi acordat în mod unilateral asistenţă financiară de criză unui stat membru, la nivel comunitar neexistând instituţii cu atribuţii şi cu staff specializat în derularea unui asemenea tip de asistenţă. În cazul Ungariei, acordul cu FMI a fost o pre-condiţie esenţială în decizia Comisiei Europene de acordare a împrumutului, iar prezenţa experţilor FMI a reprezentat o garanţie că programul de asistenţă se va derula sub o monitorizare strictă. Mai mult decât atât, nici vistieria UE nu se află acum la momentul cel mai propice pentru a împărţi cu generozitate ajutoare financiare fiecărui stat membru aflat în jenă financiară.
Privind însă din punctul de vedere al Bruxellesului, este puţin probabil ca economiile ţărilor foste comuniste, care rămân totuşi cele mai vulnerabile în faţa crizei, să fie lăsate să se descurce singure. Cronicizarea crizei economice în Europa Centrală şi de Est, mai ales pe fondul tensiunilor cu Rusia pe eternele teme energetice, ar putea crea fisuri sociale şi seisme politice cu efecte greu de controlat. Acest lucru nu ar fi deloc în interesul UE care nu poate risca să-şi vadă ameninţată poziţia politică şi geopolitică cu greu consolidată în ţările membre din fosta zonă de influenţă a URSS.
În acest context, vestea bună este că România are toate şansele ca, după o evaluare atentă şi realistă a deficitelor şi a scadenţelor datoriei externe, să găsească soluţii avantajoase de finanţare. Varianta cea mai fezabilă pare a fi tandemul UE-FMI, care ar neutraliza eventualele probleme de imagine ale unui împrumut de criză, păstrându-şi operativitatea necesară acoperirii necesarului de lichiditate pe termen scurt. La rândul său, leul ar putea beneficia de pe urma unui asemenea acord, consolidându-şi tendinţa de apreciere, pentru a putea intra în acel interval de fluctuaţie care să asigure reducerea presiunilor asupra deficitului extern fără a periclita situaţia financiară a populaţiei îndatorată în valută.
