Summitul NATO de la Istanbul, prima reuniune la nivel înalt a Alianţei la care România a participat ca membru cu drepturi depline, s-a încheiat. NATO a decis să sprijine mai consistent procesele de reconstrucţie politică din Irak şi Afganistan, inclusiv prin prezenţă militară şi prin antrenarea armatei şi structurilor de forţă ale noului guvern irakian. Un summit care a reconfirmat falia strategică dintre Statele Unite şi unii aliaţi europeni, în special Franţa. Deşi a negat existenţa unei animozităţi personale între el şi preşedintele Statelor Unite, George W. Bush, Jacques Chirac şi-a criticat omologul pentru presiunile în favoarea Turciei. Deşi nu se uscase bine cerneala de pe textul comunicatului final al summitului, Chirac a anunţat că nu doreşte să vadă steagul NATO fluturând în Irak şi nici Forţa de Reacţie Rapidă a NATO implicată în operaţiuni militare în Irak, afirmaţie care a înfuriat delegaţia americană. Chirac a criticat şi politica Washingtonului în Orientul Mijlociu, considerând că izolarea lui Arafat subminează procesul de pace regional.
Un diplomat a declarat că nu este nimic nefiresc în comportamentul preşedintelui Franţei pentru că, de la ieşirea din structura militară integrată a Alianţei, în 1966, Parisul a încercat mereu să bage beţe-n roate, măcar prin introducerea formulei “unde este cazul”. Pe de altă parte, nu este de uitat faptul că Franţa este cel mai mare contributor la Forţa de Reacţie Rapidă a NATO.
Chiar în ziua când la Istanbul lua sfârşit summitul NATO, la Bruxelles, liderii europeni acceptau candidatura primului ministru al Portugaliei, Jose Manuel Durao Barroso, la postul de preşedinte al Comisiei Europene. Barroso îi va urma italianului Romano Prodi care îşi încheie mandatul. În aceeaşi şedinţă, liderii europeni au decis ca recent-acceptata Constituţie Europeană să fie semnată în noiembrie, la Roma.
Aparent separate, cele două evenimente de politică externă sunt măsura vremurilor şi mai ales a transformărilor uriaşe care au loc sub ochii noştri. NATO, care îşi păstrează misiunea principală de apărare colectivă, îşi extinde substanţial zona de activitate, dar şi rolul. Uniunea Europeană, încă definită ca un uriaş economic, dar un pitic politic, îşi construieşte statura de actor unitar şi consistent pe scena internaţională. După lungi dezbateri şi controverse, Uniunea pare să se îndrepte spre o entitate politică unitară, cu o Constituţie proprie, cu o voce unică în politica internaţională – prin înfiinţarea postului de ministru de Externe al Uniunii şi confirmarea în această funcţie a actualului Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună – Javier Solana. Mult mai dificil va fi pentru noua Uniune Europeană – cu 25 de state membre – să dobândească şi musculatura necesară susţinerii acţiunilor sale de politică externă. Nu numai că există o reticenţă importantă faţă de necesitatea alocării unor fonduri mari – altfel, foarte necesare – pentru dotarea cu armament şi capacităţi de proiectare a forţei, dar extinderea şi adoptarea euro au cheltuit enorm din resursele Uniunii Europene. Angajarea într-un program de construire a unui mecanism militar, separat de capacităţile NATO, ar putea submina eforturile Uniunii Europene de absorbire a noilor state central şi est-europene.
Care este locul României la intersecţia acestor mari procese politice? Fără discuţie, aderarea la NATO a însemnat ieşirea din zona gri, de insecuritate şi instabilitate politică, determinantă de probleme economice. Este de aşteptat ca statutul de membru NATO să stimuleze şi investiţiile străine, şi creşterea economică. Chiar dacă mecanismele economiei de piaţă nu funcţionează la standarde occidentale, chiar dacă ritmul de refacere economică este prea mic pentru decalajul uriaş faţă de statele vest-europene, dar şi central şi est-europene, există potenţial clar pentru dezvoltare.
Politic, România este mai aproape de Statele Unite decât de Uniunea Europeană. Economic, zona comunitară este mai aproape – peste 60% din schimburile comerciale se derulează cu Uniunea Europeană. Este important pentru România să-şi menţină echilibrul între interesele strategice ale celor doi poli de putere mondială astfel încât interesele naţionale să fie apărate. În egală măsură, este important ca România să-şi respecte angajamentele asumate la intrarea în NATO, inclusiv potenţialele riscuri la adresa securităţii sale, şi să construiască temeinic aderarea la Uniunea Europeană. O aderare mult mai dificilă decât intrarea în Alianţa Nord-Atlantică şi mult mai riscantă pentru economia şi societatea românească. Termenul asumat, 1 ianuarie 2007, nu trebuie să fie un scop în sine. Nu este grav dacă, pentru a pregăti mai bine aderarea la puternicul bloc economic european, momentul ar fi amânat. Dacă într-o alianţă militară poţi intra cu o armată mai slab dotată, aderarea la un mecanism economic extrem de puternic poate distruge fragila economie românească.
Tradiţional, România s-a aflat la intersecţia a trei mari câmpuri geopolitice: rusesc, otoman şi central-european (german). Locul Imperiului Otoman a fost luat de blocul atlantic (Statele Unite). După 50 de ani de dominare a blocului rusesc, disoluţia Uniunii Sovietice a lăsat loc liber manifestării celorlalte două. Slăbiciunile blocului central-european au permis Statelor Unite să-şi asume, după drama numită 11 septembrie 2001, iniţiativa strategică într-o zonă care are ca centru Marea Neagră şi se prelungeşte până în stepele Asiei Centrale şi Golful Persic. Pentru prima oară în istorie, poziţia geostrategică a României îi permite urmărirea intereselor sale politice şi economice.
Avantajele geografiei, pentru prima oară generoasă cu România, sunt dublate de parteneriatul strategic cu Statele Unite. Un parteneriat politic, consolidat prin cooperarea militară dintre România şi Statele Unite, atât în NATO, cât şi pe teatrele de operaţiuni din Afganistan, Irak, Balcani. O cooperare anticipată parcă de eroi ca Gheorghe Pomuţ, erou al Războiului de Secesiune, ajuns datorită meritelor sale general şi apoi ambasador al Statelor Unite.
Summitul NATO de la Istanbul, prima reuniune la nivel înalt a Alianţei la care România a participat ca membru cu drepturi depline, s-a încheiat. NATO a decis să sprijine mai consistent procesele de reconstrucţie politică din Irak şi Afganistan, inclusiv prin prezenţă militară şi prin antrenarea armatei şi structurilor de forţă ale noului guvern irakian. Un summit care a reconfirmat falia strategică dintre Statele Unite şi unii aliaţi europeni, în special Franţa. Deşi a negat existenţa unei animozităţi personale între el şi preşedintele Statelor Unite, George W. Bush, Jacques Chirac şi-a criticat omologul pentru presiunile în favoarea Turciei. Deşi nu se uscase bine cerneala de pe textul comunicatului final al summitului, Chirac a anunţat că nu doreşte să vadă steagul NATO fluturând în Irak şi nici Forţa de Reacţie Rapidă a NATO implicată în operaţiuni militare în Irak, afirmaţie care a înfuriat delegaţia americană. Chirac a criticat şi politica Washingtonului în Orientul Mijlociu, considerând că izolarea lui Arafat subminează procesul de pace regional.
Un diplomat a declarat că nu este nimic nefiresc în comportamentul preşedintelui Franţei pentru că, de la ieşirea din structura militară integrată a Alianţei, în 1966, Parisul a încercat mereu să bage beţe-n roate, măcar prin introducerea formulei “unde este cazul”. Pe de altă parte, nu este de uitat faptul că Franţa este cel mai mare contributor la Forţa de Reacţie Rapidă a NATO.
Chiar în ziua când la Istanbul lua sfârşit summitul NATO, la Bruxelles, liderii europeni acceptau candidatura primului ministru al Portugaliei, Jose Manuel Durao Barroso, la postul de preşedinte al Comisiei Europene. Barroso îi va urma italianului Romano Prodi care îşi încheie mandatul. În aceeaşi şedinţă, liderii europeni au decis ca recent-acceptata Constituţie Europeană să fie semnată în noiembrie, la Roma.
Aparent separate, cele două evenimente de politică externă sunt măsura vremurilor şi mai ales a transformărilor uriaşe care au loc sub ochii noştri. NATO, care îşi păstrează misiunea principală de apărare colectivă, îşi extinde substanţial zona de activitate, dar şi rolul. Uniunea Europeană, încă definită ca un uriaş economic, dar un pitic politic, îşi construieşte statura de actor unitar şi consistent pe scena internaţională. După lungi dezbateri şi controverse, Uniunea pare să se îndrepte spre o entitate politică unitară, cu o Constituţie proprie, cu o voce unică în politica internaţională – prin înfiinţarea postului de ministru de Externe al Uniunii şi confirmarea în această funcţie a actualului Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună – Javier Solana. Mult mai dificil va fi pentru noua Uniune Europeană – cu 25 de state membre – să dobândească şi musculatura necesară susţinerii acţiunilor sale de politică externă. Nu numai că există o reticenţă importantă faţă de necesitatea alocării unor fonduri mari – altfel, foarte necesare – pentru dotarea cu armament şi capacităţi de proiectare a forţei, dar extinderea şi adoptarea euro au cheltuit enorm din resursele Uniunii Europene. Angajarea într-un program de construire a unui mecanism militar, separat de capacităţile NATO, ar putea submina eforturile Uniunii Europene de absorbire a noilor state central şi est-europene.
Care este locul României la intersecţia acestor mari procese politice? Fără discuţie, aderarea la NATO a însemnat ieşirea din zona gri, de insecuritate şi instabilitate politică, determinantă de probleme economice. Este de aşteptat ca statutul de membru NATO să stimuleze şi investiţiile străine, şi creşterea economică. Chiar dacă mecanismele economiei de piaţă nu funcţionează la standarde occidentale, chiar dacă ritmul de refacere economică este prea mic pentru decalajul uriaş faţă de statele vest-europene, dar şi central şi est-europene, există potenţial clar pentru dezvoltare.
Politic, România este mai aproape de Statele Unite decât de Uniunea Europeană. Economic, zona comunitară este mai aproape – peste 60% din schimburile comerciale se derulează cu Uniunea Europeană. Este important pentru România să-şi menţină echilibrul între interesele strategice ale celor doi poli de putere mondială astfel încât interesele naţionale să fie apărate. În egală măsură, este important ca România să-şi respecte angajamentele asumate la intrarea în NATO, inclusiv potenţialele riscuri la adresa securităţii sale, şi să construiască temeinic aderarea la Uniunea Europeană. O aderare mult mai dificilă decât intrarea în Alianţa Nord-Atlantică şi mult mai riscantă pentru economia şi societatea românească. Termenul asumat, 1 ianuarie 2007, nu trebuie să fie un scop în sine. Nu este grav dacă, pentru a pregăti mai bine aderarea la puternicul bloc economic european, momentul ar fi amânat. Dacă într-o alianţă militară poţi intra cu o armată mai slab dotată, aderarea la un mecanism economic extrem de puternic poate distruge fragila economie românească.
Tradiţional, România s-a aflat la intersecţia a trei mari câmpuri geopolitice: rusesc, otoman şi central-european (german). Locul Imperiului Otoman a fost luat de blocul atlantic (Statele Unite). După 50 de ani de dominare a blocului rusesc, disoluţia Uniunii Sovietice a lăsat loc liber manifestării celorlalte două. Slăbiciunile blocului central-european au permis Statelor Unite să-şi asume, după drama numită 11 septembrie 2001, iniţiativa strategică într-o zonă care are ca centru Marea Neagră şi se prelungeşte până în stepele Asiei Centrale şi Golful Persic. Pentru prima oară în istorie, poziţia geostrategică a României îi permite urmărirea intereselor sale politice şi economice.
Avantajele geografiei, pentru prima oară generoasă cu România, sunt dublate de parteneriatul strategic cu Statele Unite. Un parteneriat politic, consolidat prin cooperarea militară dintre România şi Statele Unite, atât în NATO, cât şi pe teatrele de operaţiuni din Afganistan, Irak, Balcani. O cooperare anticipată parcă de eroi ca Gheorghe Pomuţ, erou al Războiului de Secesiune, ajuns datorită meritelor sale general şi apoi ambasador al Statelor Unite.
