Problemele de securitate, naţională sau internaţională, s-au regăsit din plin pe agenda publică a anului 2005. În primul rând opinia publică românească a fost confruntată cu probleme ţinând de securitatea naţională, fie că vorbim de răpirea ziariştilor români în Irak, posibile atentate teroriste în România, spionaj şi acţiuni subversive, masive inundaţiisauapariţia gripei aviare în zonele adiacente Deltei Dunării şi sud-estului României. Dar în egală măsură agenda publică a inclus dezbaterea unor chestiuni de securitate internaţională, cele mai cunoscute fiindterorismul internaţional, gestionarea situaţiilor din Irak şi Afganistan, problematica Mării Negre sau viitorul Balcanilor de Vest şi în special al provinciei Kosovo.
Ca după orice schimbare de administraţie, agenda publică a inclus o amplă dezbatere cu privire la opţiunile de securitate ale noii administraţii, inclusiv asupra conţinutului noii strategii de securitate naţională şi data la care ea va fi supusă dezbaterii publice şi ulterior aprobării ei de către Parlament. Noua strategie de securitate naţională este cu atât mai importantă cu cât va trebui să scoată în evidenţă influenţele asupra modului cum ţara noastră îşi percepe securitatea, prin prisma faptului că România are în acest moment un statut internaţional unic în ultimii 150 de ani.
Pe 2 aprilie 2004 România a devenit membră a Alianţei Nord-Atlantice, iar în 2007 va deveni membră a UE. Pentru prima dată în istoria sa, România se va afla într-o relaţie de alianţă cu toate statele occidentale importante, inclusiv cu cele având statutul de mare putere. Vabeneficia astfel de garanţii de securitate din partea celei mai puternice alianţe militare din lume şi de sprijinul economic şi financiar al celei mai bogate uniuni de state din lume. România, angajată în plin efort de a redeveni o ţară occidentală, îşi va relua locul în cadrul lumii occidentale.
Integrarea în NATO şi UE va veni să modifice procesul conceperii şi elaborării strategiei de securitate naţională. Ca membră a NATO şi UE, securitatea României devine securitatea NATO şi a UE, iar securitatea NATO şi a UE devine securitatea României. Obligaţiile de membru determină acomodarea obiectivelor strategiei de securitate naţională a României atât cu obiectivele conceptului strategic al NATO, cât mai ales cu cele ale strategiei de securitate a UE (“StrategiaSolana”).
Influenţele europene asupra strategiei naţionale de securitate vor fi mai mari decât cele venind dinspre NATO. Dincolo de influenţa comună, Pilonul doi – CFSP (PESA – politica externă şi de securitate comună) şi Strategia europeană de securitate fiind compatibileîn foarte multe privinţe cu conceptul strategic al NATO, UE are prin intermediul Pilonului trei – JAI (Justiţie şi afaceri interne) o serie de influenţe suplimentare în ceea ce ar putea fi definit drept securitate internă (abordări comune şi integrate ale crimei organizate şi ale terorismului). Mai mult decât atât, aşa cum arată rapoarte recente ale Institutului de studii de securitate al UE, sub umbrela conceptului de securitate s-ar putea să intre şi chestiuni legate de dezastrele naturale, epidemiile grave sauperturbarea majoră a infrastructurii strategice (“Disasters, Diseases, Disruptions: A new D-drive for the EU” , Chaillot Paper 83, EU – Institute for security studies, septembrie 2005) sau privitoare la reforma sectorului de securitate (“Promoting security sector governance in the EU’s neighborhood”, Chaillot Paper 80, EU – Institute for security studies, iulie 2005), în special poliţie şi servicii de informaţii.
Anul 2006 este important pentru România nu numai pentru că este anul garantării integrării în UE, dar este şi anul când ţara noastră ar putea avea prima strategie de securitate naţională, de inspiraţie eminamenteoccidentală. Însă un prim pas necesar în această privinţă este înţelegerea şi asimilarea corectă a “acquis-lui occidental de securitate”.
Aquis-ul occidental de securitate
Zona securităţii, fie ea naţională sau internaţională, este foarte diversă şi foarte dinamică. Riscurile de securitate pot varia de la ţară la ţară şi evident că şi soluţiile de contracarare a lor pot acoperi o gamă largă. Tradiţia joacă un rol foarte important în formularea strategiilor de securitate producând o şi mai mare diversitate. Nu este un lucru deloc simplu în a stabili dacă la nivelul statelor occidentale avem anumite caracteristici comune în materie de securitate naţională şi, mai mult decât atât, dacă aceste caracteristici capătă cu timpul un caracter de obligativitate ducând la ceea ce s-ar putea defini “aquis-ul occidental de securitate naţională”.
Ideea de”acquis” a evolut cu timpul şi de la “acquis comunitar european”, o chestiune de ordin juridic şi un aspect particular, specific UE (“Manualul afacerilor europene”, Institutul European din România, 2005, p. 12.) a ajuns să capete un grad mare de generalitateprin “acquis”înţelegându-se un set comun de standarde şi proceduri. Astfel “acquis-ul occidental în securitate naţională” ar însemna setul comun de standarde şi proceduri dezvoltate şi folosite în gestionarea problemelor de securitate naţională şi internaţională, standarde şi proceduri acceptate şi folosite de toţi membrii NATO şi UE. Acquis-ul de securitate este o caracteristicăa ceeace Deutsch a definitprin”comunitatea de securitate”.
Acquis-ul occidental de securitate a fost dezvoltat în special după cel de-al doilea război mondial, primul pas important fiind crearea NATO. Politica de “basic principles şi minimum standards requirements” dezvoltată de către Alianţa Nord-Atlantică, iniţial în domeniul militar şi ulterior şi politic, a dus ca în timp, pe lângă interoperabilitatea militară să putem vorbi astăzi şi de interoperabilitate politică sau chiar intelectuală.
Acest acquis occidental în materie de securitate naţională cuprinde şapte elemente: triada intereselor naţionale, conceptul multidimensional de securitate, individul ca beneficiaral securităţii, calitatea vieţii drept criteriu principal de evaluare a performanţei instituţionale, conducere civilă şi control democratic, gestionarea integrată a securităţii şi gestionarea globalizării ca preocupare principală. Ele se prezintă după cum urmează:
1. Triada intereselor naţionale: securitate, prosperitate, identitate
Multe secole “securitatea” a reprezentat cea mai importantă preocupare a unei entităţi politice, fie că vorbim de un imperiu, regat sau un stat-naţiune. Evoluţia ulterioară a relaţiilor internaţionale, afirmarea capitalismului ca fiind cel mai eficient mod de producţie au introdus pe agenda strategică a statelor “prosperitatea” ca un al doilea membru al triadei. Iar globalizarea avea să încheie lista, amplificând problemele legate de “identitate” până acolo încât ele s-au transformat în preocupare naţională.
Securitatea este principala şi cea mai veche preocupare a unei ţări. În Oxford English Dictionary, “securitatea” este definită ca fiind “the condition of being protected from or not exposed to danger; a feeling of safety or freedom from absence of danger” (condiţia de a fi protejat sau de a nu fi expus unui pericol, sentimentul de siguranţă sau de eliberare în absenţa pericolului). O dată cu consacrarea statelor-naţiune, la mijlocul secolului al XIX-lea, problema securităţii naţionale a fost în mod tradiţional abordată prin prisma conceptelor de pace şi putere (B. Buzan, “Popoarele, statele şi teama”, Editura Cartier 2000, p. 14). Pacea a devenit conceptul central al idealiştilor şi a dominat relaţiile internaţionale în special în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Cel de-al doilea concept, de putere, este centrul celei de-a doua mari şcoli a relaţiilor internaţionale, realismul. Perioada Războiului Rece a însemnat consacrarea şi apoteoza acestei şcoli şi declararea puterii ca scopul principal al politicii statului. Acumularea de putere era calea cea mai sigură de a preveni o agresiune militară şi astfel angrenarea ţării într-un război care ar fi putut în final însemna inclusiv dispariţia respectivei entităţi statale.
În aceste condiţii, Walter Lippmann produce definiţia poate cea mai sugestivă cu privire la ce s-a înţeles prin securitate naţională în timpul Războiului Rece: “O naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericol de a trebui să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi poate, atunci când este provocată, să şi le menţină obţinând victoria într-un război” (“A Wolfers, Discord and Collaboration” – Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1962, p. 150).
Securitatea devenea o consecinţă a puterii. Gradul de securitate era determinat de acumularea suficient de mare de putere pentru a descuraja un adversar sau a-l putea învinge în cazul angrenării într-un conflict. Ameninţarea cu războiul şi războiul în sine au reprezentat chintesenţa securităţii. Amplificarea în ultimii ani a riscurilor şi ameninţărilor nemilitare la adresa securităţii naţionale a unui stat nu face decât să reconfirme importanţa securităţii ca principală preocupare a unui stat.
Prosperitatea devine un obiectiv major al statului o dată cu consacrarea capitalismului ca fiind cel mai eficient mod de producţie şi mai ales când devine posibil, în special sub influenţa diferitelor revoluţii tehnico-ştiinţifice, ca prosperitatea obţinută să fie cât mai echitabil distribuită. La nivelul lumii occidentale, dar nu numai, mase largi de oameni încep să se bucure de beneficiile muncii lor şi de un standard de viaţă cât mai ridicat. Internaţionalizarea puternică a schimburilor comerciale petrecută după cel de-al doilea război mondial şi ulterior, o dată cu sfârşitul Războiului Rece, trecerea la globalizare au făcut ca zone întinse ale planetei să capete şansa unui nivel de prosperitate comparabil cu cel din Occident. Europa Centrală este un foarte bun exemplu în acest sens. Alături de securitate, prosperitatea devine un interes naţional. Cazuri celebre precum prăbuşirea şi destrămarea URSS, în definitiv a doua putere nucleară a lumii, demonstrează cum buna guvernare înseamnă astăzi nu numai protecţia unei ţări împotriva pericolelor generate de exterior, dar în egală măsură asigurarea unui grad de prosperitate suficient de ridicat pentru a-ţiproteja cetăţenii împotriva unor potenţiale pericole din interior: sărăcia, criminalitatea organizată, dezastre naturale etc.
Identitatea apare ultima pe agenda strategică a Occidentului şi este rezultatul rapidei globalizări a sistemului internaţional. Într-o lume globalizată, afirmarea şi protejarea identităţii sunt cruciale atât din punct de vedere politic şi economic, dar şi cultural. Răspunsul la întrebarea cine suntem noi preocupă în egală măsură intelectualitatea americană ca şi pe cea europeană. În SUA o lucrare precum cea a lui Samuel Huntington intitulată “Cine suntem? Provocările la adresa identităţii naţionale americane” a generat deja o dezbatere naţională cu privire la sensurile, semnificaţia şi mai ales transformările identităţii americane. Ce anume îi uneşte pe americani şi îi face diferiţi de alte popoare? Întrebări asemănătoare frământă şi intelectualitatea europeană mai ales acum când marele proiect european îşi vede viitorul supus incertitudinilor prin respingerea Constituţiei europene în Franţa şi Olanda. Iar peste toate acestea plutesc incertitudinile legate în special de raporturile culturale ale Occidentului cu alte spaţii şi în special cu lumea musulmană. Iar aceste rânduri sunt scrise în plină perioadă de isterie religioasă datorită exprimării anumitor puncte de vedere prin intermediul unor caricaturi.
2. Conceptul multidimensional de securitate
În perioada de început a Războiului Rece dimensiunea esenţială a puterii era cea militară, cu componenta sa vitală, cea nucleară. Evoluţia Războiului Rece, evenimente precum criza rachetelor din Cuba şi detensionarea internaţională care a urmat, în paralel cu dezvoltarea economică fără precedent a Occidentului au dus la diversificarea dimensiunilor puterii, ulterior contând foarte mult puterea economică şi, nu în ultimul rand, atractivitatea culturală, cele două integrate ulterior în conceptul de “soft power”.
Anii ’70 pun în discuţie semnificaţia tradiţională a abordării bazate pe putere şi pe război. În primul rând o serie de evenimente internaţionale arată cât de relativ este totuşi conceptul de putere, în special prin prisma dimensiunii sale militare. Cea mai puternică ţară de pe glob, SUA, deşi militar înregistrează succese notabile în timpul războiului din Vietnam, în final pierde din punct de vedere strategic şi politic. SUA trebuie să se retragă militar şi pierde în favoarea lagărului comunist.
În al doilea rând, apariţia a ceea ce s-a numit ulterior “probleme globale”, chestiuni precum sărăcia şi subdezvoltarea, resursele naturale de importanţă strategică (în special petrolul), poluarea de dimensiuni continentale sau chiar globale conving statele occidentale că nici măcar cei puternici nu mai pot gestiona singuri anumite probleme internaţionale. Anii ’70 sunt anii de afirmare ai conceptelor de “interdependenţă” şi “intermestic” (concept propus în 1977 de C.A.W. Manning într-un articol din “Foreign Affairs”. Conceptul este rezultatul compunerii cuvântului “internaţional” cu “domestic” (intern), sugerând dispariţia graniţei tradiţionale între intern şi internaţional, cu impact major asupra formulării şi implementării politicii generale a unui stat. “Penguin Dictionary of International Relations”, 1998).
Conceptul de securitate a evoluat de la unul preponderent militar, agresiunea militară fiind principala ameninţare pentru un stat, la unul multidimensional. Sfârşitul anilor ’90 a dus la dezvoltarea unei întregi literaturi concentrate pe analiza acestei transformări, dintre care probabil că Şcoala de la Copenhaga (Barry Buzan şi ceilalţi) este cea mai cunoscută. Dispariţia URSS, un stat foarte puternic din punct de vedere militar, deţinător al primei puteri nucleare din lume (ca megatonaj), avea să se producă în urma unor probleme interne, în special sociale şi economice. Asistăm la consacrarea noului concept de securitate, multidimensional. Pe lângă dimensiunea militară, pentru securitatea unei ţări dimensiunile politică, economică, societală şi ecologică deveneau cel puţin la fel de importante. Apariţia pe agenda de securitate a statelor a unor probleme precum crima organizată transfrontalieră, terorismul sau macropoluarea venea să confirme justeţea abordării multidimensionale. Acest aspect nou, la rândul lui, determină evoluţia spre demilitarizare a politicii de securitate naţională. Demilitarizarea îmbracă astăzi mai multe forme: controlul civil şi democratic, prezenţa civililor în aparatele militarizate ale ministerelor (apărare, interne, servicii) şi nu în ultimul rând prezenţa la nivelul societăţii civile a unui puternic corp de experţi civili care au multiple posibilităţi de a se exprima critic în probleme de securitate naţională şi internaţională, prin intermediul mass-media sau al organizaţiilor neguvernamentale de tip “think-tank”. Un mare merit revine în acest sens mediului universitar occidental care a permis în mai multe rânduri democratizarea domeniului securităţii naţionale, prin dezvoltarea domeniului studiilor strategice în anii ’60, a studiilor de securitate în anii ’80, iar mai nou a trecut la abordarea metodică a componentelor principale ale securităţii. Astăzi în Occident este foarte la modă dezvoltarea în universităţile civile a studiilor în domeniul “intelligence-ului” sau derularea masteratelor de securitate naţională.
Continuare în numărul următor
