Trecătorii pe lângă “epicentrul” Europei, Piaţa Schuman din Bruxelles, privesc cu uimire către un cort bizar amplasat în spaţiul verde în jurul căruia se aglomerează clădirile câtorva dintre cele mai importante instituţii europene. Cortul, asemănător unui circ ambulant, este creaţia arhitectului olandez Rem Koolhaas, care şi-a propus să reformeze nici mai mult nici mai puţin decât controversata identitate europeană. Acea identitate europeană devenită pe cât de complicată pe atât de greu de interiorizat pentru cetăţeanul simplu al Europei celor 25.
Construcţia europeană, aflată într-o perioadă de răscruce datorită nu numai tensiunilor aferente extinderii către est, dar şi urmare a eforturilor de creştere a coeziunii ei interne politico-economice, pare a se confrunta cu o criză identitară. Soluţiile tehnice adoptate pentru creşterea funcţionalităţii structurilor comunitare trebuie să acomodeze interese diverse, uneori divergente, ceea le face adeseori obscure pentru cetăţeanul de rând. Sondajele de opinie arată că cetăţenii Uniunii se simt mai degrabă francezi, britanci sau polonezi, după caz, decât europeni.
Încercarea de a forja o imagine simplă, clară şi atrăgătoare pentru Uniunea Europeană este un demers vechi care s-a lovit de fiecare dată de aceeaşi problemă a eterogenităţii formelor pe care le îmbracă interesele naţionale. Chiar ideea arhitectului olandez se loveşte de aceeaşi problemă. Ingeniosul cort din centrul Bruxellesului este colorat în ceea ce se doreşte a fi viitorul steag al Uniunii Europene. Sub semnul devizei “Unitate în diversitate”, se propune renunţarea la steagul albastru cu steluţe galbene şi adoptarea unuia care să cuprindă toate drapelele naţionale, ale căror culori sunt ordonate în paralel, formând un curcubeu sofisticat. Mai mult decât atât, fiecare steag naţional ocupă în spectrul european o porţiune proporţională cu ponderea statului respectiv în sistemul de vot comunitar. Concluzia este că până şi încercarea declarată de a reforma şi simplifica simbolul Uniunii Europene se loveşte de aceleaşi limitări tehnice ale arhitecturii politice.
Nu trebuie deci să ne mire că cele mai importante proiecte ale Uniunii, cum ar fi Pactul pentru Stabilitate şi Creştere, extinderea, moneda euro ş.a., nu se înfăţişează opiniei publice cu un mesaj clar şi inteligibil. Un exemplu elocvent este bulversarea opiniei publice româneşti sub asaltul ştirilor contradictorii venite fie de la Bruxelles, fie de la Ministerul Integrării, fie din partea presei. De câteva luni, românul simplu încearcă să se lămurească dacă România va adera sau nu la Uniune în 2007 şi dacă negocierile se vor putea încheia până la sfârşitul acestui an.
A găsi un răspuns cert la aceste întrebări este cu atât mai dificil cu cât se consultă mai multe surse. Guvernul român publică un addendum optimist la raportul de ţară al României, ce precede raportul Comsiei Europene ce va fi publicat pe 6 octombrie, Günther Verheugen promite tot sprijinul pentru încheierea negocierilor până la sfârşitul anului, dar în acelaşi timp se acreditează ideea că este posibil ca aceste negocieri să poată fi încheiate undeva în primăvara lui 2005, ceea ce, suntem asiguraţi, nu va impieta asupra aderării în 2007. Mai mult decât atât, alte voci lansează zvonuri privind posibilitatea decuplării României de Bulgaria, în ceea ce priveşte semnarea tratatului de aderare. Dacă la toate acestea adăugăm confuzia creată de declaraţiile şefului Delegaţiei Comisiei Europene în România, Jonathan Scheele, conform cărora ţara- noastră nu are încă o economie de piaţă capabilă să facă faţă concurenţei pe piaţa comună, nebuloasa se măreşte şi mai mult. Cel puţin la acest capitol însă, lucrurile par a se fi clarificat puţin o dată cu lămuririle aduse de dl Scheele care a precizat că se referise doar la aspectul concurenţial, şi nu la criteriul de economie de piaţă funcţională, aşa cum a perceput presa românească. Cât despre criteriul cu pricina, se poate citi printre rânduri, nu trebuie să ne facem griji.
În tot acest timp, românii privesc îngrijoraţi la vecinii din Ungaria care vin la cumpărături în Ardeal, fugind de valul de scumpiri declanşat în urma aderării. Pe de altă parte, un recent sondaj de opinie CURS arăta că doar 6% din români se pronunţă împotriva aderării la UE. Românii îşi păstrează un optimism demn de invidiat de orice guvern european. Nici ştirea conform căreia ministrul de finanţe francez Nicolas Sarkozy a criticat fiscalitatea redusă din ţările estice, propunând eliminarea subsidiilor comunitare pentru ţările care practică aşa-numitul “dumping fiscal”, nu pare să fi îngrijorat prea mult opinia publică românească. Toate acestea arată că dincolo de ecuaţia complexă a integrării europene şi de mesajele ambigue care emană de la diversele foruri, românii au încredere în proiectul european. Pe plaiurile mioritice, “la porţile Orientului, totul se înfăţişează mai puţin grav”, aşa cum spunea Raymond Poincaré, fost preşedinte al Franţei, pe vremea când pleda ca avocat al apărării într-un proces la Bucureşti.
Maşinăria complexă a Uniunii Europene, în care până şi viitorul steag va fi probabil expresia grafică a algoritmului politic, continuă să bulverseze cetăţeanul interesat de politica comunitară. Dar cu cât ne depărtăm de Bruxelles, zgomotul de fond al acestei maşinării devine mai puţin persistent, atmosfera se limpezeşte şi imaginea Europei începe să se contureze. Astfel că din România, viitoarea ţară- de frontieră a Uniunii, totul pare învăluit într-o lumină dătătoare de speranţă. Probabil că n-ar fi o idee rea ca arhitectul olandez Rem Koolhaas să privească curcubeul european dinspre România. Astfel ar putea căpăta o altă viziune asupra identităţii europene.
