România încă suferă de pe urma mentalităţii izolaţioniste şi parohiale care a fost construită în ultimele decenii, iar acest lucru se simte la toate nivelurile relaţiilor noastre externe, începând de la stilul de lucru al diplomaţilor români şi până la modul cum am înţeles să jucăm până acum pe tabla de şah europeană.
Am vorbit în numărul anterior de necesitatea ca politicienii şi oamenii de afaceri români să înţeleagă că aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană nu trebuie lăsată în voia mecanismului birocratic, fie el de la Bruxelles, fie de la Bucureşti, ci trebuie însoţită de eforturi susţinute ca România să dobândească o poziţie de negociere solidă. Spuneam că aderarea, deşi un proces istoric de importanţă covârşitoare, nu trebuie să devină un scop în sine pe care să-l urmărim cu orice preţ. Ţările foste comuniste care au aderat în acest an au învăţat că dimensiunea istorică a evenimentului trebuie să fie susţinută de aspecte pragmatice legate de accesul la finanţarea europeană, pieţele de desfacere, asigurarea de cote de export sau drepturi de producţie exclusivă pentru produsele naţionale.
Acum, când liderii europeni au reafirmat, cu ocazia summit-ului pentru adoptarea Constituţiei, sprijinul ferm pentru aderarea României în 2007, iar Comisia Europeană dă din ce în ce mai multe semnale pozitive privind evoluţia negocierilor, este mai important ca oricând să privim cu luciditate şi inteligenţă strategia aderării ţării noastre. Din fericire, speculaţiile privind suspendarea sau reorientarea negocierilor au fost spulberate de declaraţiile oficialilor europeni, ceea ce înseamnă că nu mai trebuie să ne simţim timoraţi de eventualitatea unui eşec. România trebuie să iasă din postura de elev mediocru, care se zbate din greu să evite corigenţa, şi să se preocupe mai mult de “cum” şi mai puţin de “când” se va realiza aderarea.
Condiţiile în care vom intra în Uniunea Europeană şi mai ales cele în care vom funcţiona în cadrul ei după aderare depind de abilitatea noastră de a tatona şi pregăti alianţe strategice. Adoptarea Constituţiei Europene a fost un nou prilej de confirmare a faptului că, dincolo de principiile generoase şi detaliile tehnice ale proiectului european, marile decizii se iau pe baza jocurilor de putere. Votarea Constituţiei a fost teatrul unei veritabile confruntări între axa franco-germană, integraţionistă şi federalistă, pe de o parte, şi Marea Britanie, adeptă a suveranităţii naţionale, susţinută de Polonia şi alte state est-europene pe de altă parte. Apropierea faţă de America a fost un alt factor decisiv în ecuaţia recentelor negocieri, Anglia- manifestându-se fără echivoc împotriva numirii actualului prim-ministru belgian, Guy Verhofstadt, la conducerea Comisiei Europene, datorită poziţiei antiamericane a acestuia.
Cel mai important însă, acordul asupra noului mecanism decizional în Consiliul European în care se va vota în cele mai multe cazuri pe baza principiului “dublei majorităţi” – 55% din statele membre şi 65% din populaţie – deschide o arie largă de posibilităţi de alianţe în următorii ani. Aritmetica votului a fost dintotdeauna o preocupare a statelor mici care au dorit să-şi consolideze poziţia pe scena europeană. Ţări ca Irlanda sau Olanda au câştigat enorm prin abilitatea de a intra în alianţe care le-au permis să contracareze manevrele statelor mari şi să-şi impună interesele.
Până acum, România s-a preocupat doar de evitarea rămânerii în urmă în cursa pentru aderare, privind cu jind către statele care au reuşit deja să treacă linia de sosire. Deşi am încercat să formăm un parteneriat tactic cu Bulgaria, acesta nu s-a dovedit foarte viabil. Pe de altă parte, anumite animozităţi în relaţia cu Ungaria nu au permis crearea unui culoar către vest trecând prin Budapesta. Franţa, care a fost considerată întotdeauna sora mai mare a României, a devenit un partener destul de nesigur mai ales ca urmare a orientărilor noastre pro-americane şi a problemelor legate de imigraţie. În această situaţie, România s-a văzut de fiecare dată singură la masa negocierilor cu statele membre, neputând să facă altceva decât să accepte fără comentarii indicaţiile date la Bruxelles.
Unul dintre factorii importanţi care au determinat inapetenţa României de a stabili alianţe este lipsa unor relaţii economice bilaterale solide cu ţări din Uniunea Europeană. Deşi cea mai mare parte a comerţului nostru exterior se desfăşoară cu Europa Occidentală, interesele comerciale de ambele părţi sunt încă difuze. Partenerii occidentali îşi menţin poziţia de circumspecţie faţă de mediul de afaceri românesc şi se lansează cu mare precauţie în investiţii de anvergură, interesele lor în România fiind în consecinţă orientate pe termen scurt sau cel mult mediu. De cealaltă parte, firmele româneşti privesc piaţa europeană ca o junglă de nepătruns, plină de mister şi de riscuri. În aceste condiţii, premisele alianţelor rămân la nivelul afinităţilor istorice sau sunt cel mult catalizate de filiaţii ideologice, ceea ce evident nu este suficient pentru parteneriate solide şi funcţionale.
România încă suferă de pe urma mentalităţii izolaţioniste şi parohiale care a fost construită în ultimele decenii, iar acest lucru se simte la toate nivelurile relaţiilor noastre externe, începând de la stilul de lucru al diplomaţilor români şi până la modul cum am înţeles să jucăm până acum pe tabla de şah europeană. Ca urmare, o reformă în abordarea scenei europene este vitală pentru România. Alegerile generale de la sfârşitul anului pot aduce un suflu nou în această abordare, în măsura în care fie PSD va ieşi după duşul rece al alegerilor lepădat de preocuparea excesivă pentru afacerile de partid, fie Alianţa D.A. se va manifesta ca o alternativă coerentă şi viabilă la guvernare. Evident că problemele structurale ale politicii noastre faţă de Europa nu se pot rezolva printr-o simplă primenire a guvernării, dar este extrem de important că în clasa politică românească se conştientizează din ce în ce mai mult faptul că guvernarea trebuie să producă rezultate, iar alegerile nu se pot câştiga doar cu vorbe şi afişe în campania electorală.
Iar în măsura în care rezultatele guvernării în România depind din ce în ce mai mult la racordarea eficientă la sistemul economic şi politic european de fructificarea oportunităţilor comerciale, de finanţare şi de cooperarea strategică la nivel european, clasa politică va trebui să-şi dovedească maturitatea şi valoarea nu prin crearea de bisericuţe de partid, ci mai ales prin performanţe remarcabile în jocul european. Cei care vor învăţa cel mai bine regulile acestui joc şi vor deveni abili în construirea alianţelor vor culege roadele aderării şi le vor transforma într-un real capital politic.
