Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în 1 decembrie 2009, au intervenit schimbări în arhitectura instituţională a Uniunii Europene, cu impact asupra proceselor decizionale în sferă politico-legislativă. Este însă neclar deocamdată în ce măsură această reaşezare este definitivă, semnificativă, oportună ori eficace.
I. Starea de fapt – O Europă „în construcţie”
Între „inovaţiile” Tratatului de la Lisabona – propuse încă din perioada experimentului eşuat al Tratatului Constituţional – un preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi chiar un şef al diplomaţiei europene. Aceste roluri sunt jucate în prezent de Herman van Rompuy şi respectiv de Catherine Asthon. Cea mai vizibilă şi influentă personalitate UE rămâne însă preşedintele Comisiei Europene, pentru încă un an José Manuel Durao Barroso. Nici rolul Uniunii în plan internaţional nu pare a fi intrat într-un scenariu de „boom” cu un Serviciu de Acţiune Externă de sine stătător, cu o organigramă compozită, limitată în atribuţii şi suferindă motivaţional.
Deşi apare ca o certitudine, sporirea rolului Parlamentului European, prin extinderea domeniului de aplicare a „procedurii ordinare” legislative – a bătrânei „co-decizii”, legitimitatea lui pare să se afle în scădere. Lipsa unui proces transparent asociat campaniei electorale, conduce, alături de alţi factori la dezinteresul manifestat în continuare de cetăţean – inclusiv prin absenteism – faţă de clasa politică europeană şi de liderii ei care par incapabili să găsească o soluţie comună în faţa unei probleme comune: criza economică.
La 1 ianuarie 2013, Tratatul bugetar european a intrat în vigoare. O condiţie impusă de acest document este ca şefii de stat şi de guvern ai zonei euro să se întâlnească de cel puţin două ori pe an, în cadrul summit-urilor zonei euro, la care vor fi invitaţi şi reprezentanţii Comisiei Europene. Preşedinţii Băncii Centrale Europene şi ai Parlamentului European pot fi, de asemenea, invitaţi la aceste summit-uri. Cel puţin o dată pe an şi oricând se consideră necesar, liderii statelor non-euro care au aderat la tratat pot participa la aceste întâlniri. S-ar putea spune că e un semnificativ pas înainte, caracterizat prin participativitate şi deschidere. Totuşi, Republica Cehă şi Marea Britanie vor lipsi de la aceste summit-uri, întrucât nu au semnat tratatul.
II. Intriga europeană
Fundamentate de aceste incertitudini, la scurt timp după implementarea noului tratat, au apărut deja revendicări în sensul modificării prevederilor acestuia, dând naştere unei crize instituţionale, care a continuat în ultima perioadă cu divergenţele legate de soluţionarea crizei în special din zona euro.
Europa pare tot mai fragmentată între adepţii diferitelor variante de redresare propuse de liderii europeni, deşi pentru toţi, “cuvântul de ordine” este “o mai bună integrare europeană”. Vorbim tot mai mult despre uniune politică şi uniune fiscală ca piste de ieşire din criză.
Negocierile pentru bugetul comunitar 2014-2020 vor alimenta dezbateri animate pe parcursul anului 2013. Simultan, mai cu seamă în ţările mari europene, alegerile europene din mai 2014 par a se contura ca o luptă între tabere pro-europene sau eurosceptici. Tot anul viitor se va decide şi asupra succesorului sau a succesoarei lui Herman van Rompuy în fruntea Consiliului European.
Această decizie va fi luată la nivel de şefi de stat şi de guvern, emanaţi la rândul lor din procese elective naţionale. Alegerile din Italia (februarie) şi Germania (septembrie) vor influenţa cu certitudine “pulsul european”. Mai întâi, întrucât criza economică nu poate fi combătută doar cu mijloace proprii de statele afectate: Grecia, Spania sau Portugalia, iar după “înecarea” motorului franco-german după părăsirea scenei politice pariziene de către Nicolas Sarkozy, Berlinul a cooperat mai intens cu Roma lui Mario Monti. Apoi, pentru că intenţiile de la Bruxelles şi Berlin de accelerare a integrării par a avea un periculos efect centrifug pentru Marea Britanie, Premierul Cameron ameninţând cu spectrul “la termen” al unui referendum pentru rãmânerea ţării sale în UE.
III. Dezvoltări europene
În următorii 3 ani vom asista la o dezbatere intensă despre viitorul UE, care ar putea culmina probabil cu o Conferinţă Interguvernamentală (IGC) în 2015, în pregătirea unui nou tratat constitutiv. Poziţionarea statelor membre în ecuaţia europeană este determinantă pentru această dezbatere.
În mediile europene se conturează idei noi: o structură instituţională nouă cu un posibil Guvern de tip federal, o a doua Cameră a Parlamentului European (actualul Consiliu?), alegeri primare la nivelul principalelor partide europene şi candidaturi deschise pentru poziţiile de vârf din Uniunea Europeană.
Vicepreşedintele Comisiei, Viviane Reding, a anunţat schiţa unui viitor tablou instituţional: “Ne vom păstra diversitatea culturală şi lingvistică. Dar avem nevoie de un Guvern puternic şi de un Parlament altfel structurat – eventual bicameral. Poate ar fi bine să existe un Parlament ales prin referendum şi o cameră a ţărilor, în care fiecare stat să fie reprezentat în mod egal. Şeful Guvernului European ar trebui ales în mod direct de către reprezentanţii popoarelor. Aceasta ar fi democraţia parlamentară de care avem nevoie în Europa”.
Ca noutate, recent numele viitorilor membri ai Comisiei au fost legate de membrii aleşi în Parlamentul European, de aici şi intenţia de a decala datele alegerilor programate pentru vara 2014 – după alegerea preşedintelui Parlamentului, ceea ce ar permite suficient timp până la desemnarea preşedintelui Comisiei Europene.
În oricare dintre variante, campania pentru “europenele” din 2014 va începe încă din toamna acestui an. Tot atunci, partidele europene îşi vor desemna, după proceduri mai degrabă interne, decât prin alegeri primare, candiaţii pentru poziţia de preşedinte al Comisie Europene (Martin Schulz pentru socialiştii europeni?, Donald Tusk pentru popularii europeni? şi Guy Verhofstadt pentru liberalii europeni?).
Martin Schulz declara că vede “integrarea europeană”, ca soluţie la problemele cu care se confruntă Uniunea în ultimii ani. Parlamentul European s-a dovedit preocupat de întărirea cooperării cu parlamentele naţionale şi prevenirea riscului fragmentării, sistemul fiind mult îngreunat de creşterea numărului actorilor politici. În privinţa democraţiei, Preşedintele legislativului european declara că procesul decizional european ar trebui să fie mult mai transparent, ceea ce ar conduce la crearea unei sfere publice europene.
Bugetul european comun, un preşedinte al Comisiei Europene ales în mod direct şi o campanie electorală cu adevărat europeană, ar îndrepta tot mai mult Europa spre un sistem de tip “Statele Unite ale Europei”. În acest context, viitorul stabil al UE nu s-ar rezuma doar la Uninea Fiscală, ci şi la cea Politică.
Deşi e posibil să se opteze pentru soluţii precum un Minister de Finanţe European, pentru competenţe lărgite pentru Parlamentul European şi pentru controlul financiar al Bruxelles-ului asupra instituţiilor naţionale, totuşi democraţia reală nu va fi asigurată decât prin legitimitatea dată de organizarea alegerilor populare. Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, ales de liderii politici ai statelor europene, este de părere chiar că alegerile directe ar fi „contraproductive” fără lărgirea concomitentă a competenţelor Comisiei.
Există voci care consideră federalismul în Europa ca fiind o direcţie greşită. De ce? Exemplul succesului modelului american din perioada hamiltoniană implică existenţa pârghiilor instituţionale necesare şi a delegării şi repartizării clare a competenţelor pentru gestionarea resurselor financiare. Or liderii europeni puternici şi/sau liderii statelor membre importante îşi păstrează poziţiile, excepţiile şi interesele naţionale. Câtă vreme acestea primează, Europa rămâne fragmentată între adepţii diferitelor variante de redresare propuse.
Marea Britanie pare să se simtă “incomodată” de situaţiile în care nu poate decide, atunci când trebuie să urmeze hotărârile Bruxelles-ului. Discuţiile pentru renegocierea poziţiei Marii Britanii în UE vor influenţa semnificativ “faţa” Uniunii. Ministrul britanic pentru Afaceri Europene, preciza recent că rolul pe care îl are Uniunea Europeană pentru ţara sa este: “arhitectura europeană, suportul colaborării cu partenerii noştri cei mai apropiaţi, pe probleme transfrontaliere precum schimbările climatice, dezvoltarea internaţională, migraţia şi activităţile infracţionale. Mai mult, ne permite să avem o voce mai puternică pentru a promova în întreaga lume valorile democraţiei, piaţa liberă şi drepturile omului”. De partea cealaltă, recent, personalităţi “cu greutate” istorică, precum Jacques Delors, au considerat că Marii Britanii i s-ar putea oferi statutul de „membru asociat al UE”.
În context, Berlinul este din ce în ce mai angajat pentru calea “europeană”. Discursul cancelarului Angela Merkel abordează tot mai frecvent tema integrării, cu accent pe beneficiile cetăţeanului european. Germania este una din marile susţinătoare ale Noului Tratat European. Consideră că dacă situaţia o cere integrarea “pe mai multe viteze” nu trebuie exclusă ca soluţie. Există un raport de directă proporţionalitate între angajamentul guvernului ţării cu cea mai importantă economie din Europa şi viitorul Uniunii. De aceea cursul evoluţiilor următoare la nivel european este strâns legat de rezultatele alegerilor organizate în 2013 în Germania. George Friedman afirma, în „Următorul deceniu”, chiar faptul că “dacă Franţa şi Germania îşi continuă cooperarea, ele rămân centrul gravitaţional european. Dacă Franţa şi Germania intră într-un conflict, coliziunea va sfâşia întreaga Europă, lăsând naţiunile libere să se despartă şi să se alinieze într-o nouă configuraţie”.
Conform declaraţiilor Ministrului Afacerilor Externe, Didier Reynders, Belgia susţine şi ea măsurile care orientează Uniunea Europeană spre un model de organizare de tip federal. Ideea constituirii unei instituţii financiare europene, care să deţină controlul suprem, ar fi acceptată şi de statul spaniol, deşi Ministrul de Externe al Spaniei, Jose Manuel Garcia-Margallo, s-a declarat nemulţumit de absenţa unei “guvernări economice, care să fi fost în măsură să reducă diferenţele dintre ţările care formează Zona Euro”.
Preconizările pentru următoarele decenii în privinţa ascensiunii economice şi politice în Europa, sunt legate, conform analiştilor, şi de evoluţiile din Turcia şi Polonia, aceasta din urmă impresionând plăcut la multe capitole prin prestaţia din ultimii ani.
IV. Poziţionări naţionale
Convingerile diferite privind integrarea europeană de la nivelul statelor membre, constituie indicii înspre dezvoltarea unei Europei “cu mai multe viteze”, în care se disting cel puţin 4 mari grupuri de ţări:
- Statele din zona euro, în special conduse de Germania, interesate de o uniune politică mai adâncă,
- Statele din afara zonei euro adepte ale statu-quo-ului (de exemplu Marea Britanie, Polonia, Ungaria, Republica Cehă) care se mulţumesc cu un parteneriat limitat la Piaţa Unică,
- State membre şi statele candidate (Turcia, Islanda, Serbia, Muntenegru, Macedonia) şi potenţialele candidate (Balcanii de Vest) entuziaste în raport cu proiectul european,
- Statele AELS (Asociatia Europeană a Liberului Schimb) din afara UE, dar legate de aceasta printr-o cooperare economică strânsă, fundamentată pe acorduri comerciale şi parteneriate bazate pe libertăţile de circulaţie.
Odată cu urgenţa necesităţii depăşirii crizei financiare, atenţia se îndreaptă spre integrarea europeană. Ţările europene, din zona euro, din afara ei şi statele non-UE, îşi reevaluează relaţia cu Uniunea Europeană.
- Germania forţează soluţia unei integrări economice şi politice mai aprofundate şi doreşte mai multă putere pentru Uniunea Europeană;
- Franţa împărtăşeşte în principiu această poziţie. Există totuşi tensiuni cu Germania în privinţa măsurilor de austeritate şi temeri faţă de pierderea influenţei franceze în UE;
- Marea Britanie reevaluează în general implicarea sa. Este împotriva tuturor creşterilor bugetare a UE, insistând pentru păstrarea unei Europe care să aibă în centru piaţa internă, fără mai multă integrare în direcţia unei uniuni fiscale sau politice;
- Turcia ţara vecină importantă care riscă să continue sine die parcursul spre statutul de membru cu dreptul depline al unei Uniuni nepregătite politic şi economic;
- Rusia încercă să se poziţioneze ca un partener economic de încredere, în special în domeniul furnizării energiei. Alături de Ucraina, caută o relaţie bazată pe acorduri economice privilegiate cu Uniunea Europeană.
Mai mulţi actori vor duce dezbaterea cu privire la viitorului Europei. Think-tank-urile şi mulţi alţii au început să lanseze numeroase idei şi scenarii. Factorii de decizie europeni cu experienţă, corporaţiile multi-naţionale, partidele politice şi oamenii politici naţionali vor evalua subiectul.
V. România şi viitorul european
România este unul dintre cele 25 de state membre UE care au decis să semneze Tratatul Fiscal. Unde se plasează însă România în dezbaterea despre viitorul instituţiilor europene şi al Uniunii Europene în general? Care este rolul cheie al României în acest proces de transformare, ce am putea câştiga şi care ar putea fi pierderile? Ce idei, ce bune practici ar putea sugera România pentru ameliorarea arhitecturii instituţionale şi a funcţionarii UE? Ce dificultăţi a întâmpinat în scurta perioadă de 6 ani de membership? Ce soluţii ar fi pentru surmontarea lor? Cât poate influenţa interesul românesc dezbaterea despre viitorul Europei? Cum şi în ce mod? Care este acest interes în context european? Acestea sunt doar câteva întrebări care suscită interesul unei dezbateri la nivel intern în contextul descris anterior.
Ce va însemna pentru România, ca şi stat membru, un nou Tratat al UE? Vasile Puşcaş consideră că ar fi “o nouă şansă de a se europeniza intern sau o altă simulare de schimbare, doar pentru ca anumiţi lideri români să se asocieze cu unul sau altul dintre puternicii Europei”.
Noua guvernare din România a lansat deja dezbaterile pe tema unei noi Constituţii în România, dar şi în privinţa regiunilor de dezvoltare. Care vor fi aceste schimbări vom vedea poate deja în 2013. Calibrarea actuală a portofoliilor din Cabinetul Ponta, axat, aşa cum spunea şi premierul, pe structura Comisiei Europene, denotă deja o nouă abordare, sectorială, atât de necesară stadiului actual al ţării noastre.
Credem că este foarte important ca dezbaterea despre România şi regiunile sale, ca orice dezbatere internă să fie racordată la actuala dezbatere despre viitorul instituţiilor europene. Pentru că Europa nu mai este de mult politică externă, ci parte a politicii interne a fiecărui stat membru. De aceea invităm la reflecţie şi dezbatere!
Am încercam sã gãsim rãspuns la aceste întrebãri formând un consorţiu pe axul Bruxelles – Bucureşti – Cluj, implicand atât societatea civilã organizatã, cât şi lumea academicã interesatã de acest subiect. Partenerii acestui proiect atipic, care încearcã sã ţinã ancoratã România la dezbaterea contemporanã sunt: Facultatea de Studii Europene Cluj, SNSPA Bucureşti, Institutul de Cercetãri Europene Cluj, GrupRomânia Bruxelles, Clubul “România-UE” Bruxelles şi “Casa Europei” Cluj. Prima dezbatere publicã a avut loc pe 15 februarie 2013, la Cluj, în incinta Facultaţii de Studii Europene. Urmatoare, în prezenta lui Titus CORLĂŢEAN, Ministrul Afacerilor Externe, va avea loc la sfârsitul lunii mai 2013, la Bruxelles.
