Divergenţele dintre Washington şi Moscova în Orientul Mijlociu nu ar trebui să mire pe nimeni. O strategie de politică externă aprobată de Putin în iunie 2000 defineşte priorităţile Moscovei în Orientul Mijlociu: “restabilirea şi întărirea poziţiei Rusiei, în special cea economică.” Putin este fidel acestui pragmatism strategic chiar dacă aceasta înseamnă înarmarea Iranului şi a Siriei de către Moscova şi în acelaşi timp strângerea legăturilor economice cu Israelul.
În ciuda declaraţiilor SUA că Washingtonul şi Moscova sunt “tot mai unite de valori comune” şi că Rusia este “un partener în războiul împotriva terorismului,” analiza politicii preşedintelui rus Vladimir Putin faţă de Orientul Mijlociu sugerează că Moscova are propria politică atât în lupta împotriva terorismului islamist, cât şi în eforturile Washingtonului de a promova democraţia în Orientul Mijlociu. Deşi autorităţile ruse resping criticile americane, politica Kremlinului faţă de Iran, invitarea liderilor Hamas la Moscova şi politica faţă de Cecenia pun sub semnul întrebării motivaţiile Moscovei.
Lentilele cecene
Nimic nu modelează concepţia lui Putin despre terorism şi Orientul Mijlociu mai puternic decât Cecenia. Dacă terorismul islamist ameninţă securitatea SUA, conflictul cecen ameninţă atât securitatea, cât şi integritatea teritorială a Rusiei. Conflictul din provincia rusă Cecenia a făcut peste o sută de mii de morţi de când preşedintele Boris Elţin a ordonat intrarea trupelor ruse în Cecenia în 1994. După armistiţiul din 1996, Cecenia s-a dizolvat în anarhie, devenind “Somalia Caucazului.” Jihadişti străini s-au infiltrat în conducerea cecenă. În 1999, Vladimir Putin, proaspăt prim-ministru, a ordonat trupelor ruse să reinstaureze ordinea. Atitudinea sa dură i-a adus imediat recunoaşterea politică şi în cele din urmă preşedinţia ţării.
Iniţial, Putin şi Bush au colaborat în războiul împotriva talibanilor. Liderul rus a îndeplinit cererile SUA de construcţie a unor baze în Uzbekistan şi Kârgâzstan care să fie folosite în războiul împotriva islamiştilor afgani. În aprilie 2002, armatele rusă şi americană au colaborat la eliminarea grupurilor teroriste din defileul Pankisi din Georgia.
Războiul naţional al lui Putin împotriva terorismului a avut un succes limitat. Forţele de securitate ruse au impus ordinea în Cecenia, dar Kremlinul nu a reuşit să elimine terorismul cecen şi islamist de pe teritoriul rusesc. În 2002, 120 de personae au murit într-o încercare de salvare a celor 800 de ostatici ai rebelilor ceceni într-un teatru din Moscova. Doi ani mai târziu, câteva sute de copii au murit după ce teroriştii au ocupat o şcoală din Beslan. Chiar şi după măsurile extrem de dure care au urmat, forţele ruseşti nu au reuşit să pună capăt raidurilor islamiştilor ceceni în provinciile învecinate, menite să construiască o “Republică Islamică a Caucazului de Nord.”
Confruntat cu lipsa unui succes major acasă, Putin a schimbat tactica. În loc să continue colaborarea cu Washingtonul în războiul global împotriva terorismului, a încercat să ajungă la o înţelegere. În 2003, el a solicitat statutul de membru al Organizaţiei Conferinţei Islamice (OIC), deşi, cu doar 20 de milioane de musulmani – aproape 15 % din populaţia totală –, Rusia nu îndeplinea condiţia populaţiei musulmane de minimum 50%. OIC nu a acceptat Rusia ca membru cu drepturi depline, dar i-a acordat statutul de observator. Relaţia era simbiotică: OIC vedea Moscova ca pe un protector care să contracareze presiunea SUA, în timp ce Moscova, dată fiind reticenţa OIC de a se amesteca în treburile interne ale statelor membre, chiar onorifice, primea imunitate de facto faţă de criticile aduse politicii ruse în Cecenia. Putin şi-a explicat şi mai clar viziunea privind alianţa cu lumea islamică atunci când, adresându-se parlamentului cecen nou ales în decembrie 2005, a numit Rusia “un promotor credincios, consecvent şi loial… al intereselor lumii islamice” şi “cel mai bun şi mai de încredere partener şi prieten al ei.”
Înarmarea Iranului
Dorinţa de a ajunge la o înţelegere şi de a încurca Washingtonul explică şi politica Moscovei faţă de Teheran. Interesele Rusiei şi ale Iranului au fost divergente de-a lungul istoriei. Cele două ţări au avut conflicte intermitente de-a lungul secolului al XIX-lea, iar liderii sovietici au sprijinit mişcările separatiste din Iran în secolul al XX-lea. Sferele de influenţă ale celor două state se suprapun în Caucaz şi la Marea Caspică. Poate că Revoluţia Islamică din 1979 a îndepărtat Iranul de o alianţă cu Statele Unite, dar nu a adus Teheranul mai aproape de Moscova. Conducătorul revoluţiei, ayatollahul Ruhollah Khomeini, considera Uniunea Sovietică “lipsită de Dumnezeu” şi a eliminat grupurile de stânga din coaliţia revoluţionară.
Dar o vizită a ministrului sovietic de Externe Eduard Şevardnadze în februarie 1989 şi o vizită a preşedintelul Majlis de la acea dată Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, patru luni mai târziu, au cimentat o încălzire a relaţiilor. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, relaţiile cu Moscova au fost strânse. Pe 25 august 1992, Teheranul şi Moscova au semnat un acord de 800 milioane USD, prin care companii ruseşti construiau două reactoare nucleare la Busher. Deşi contractul este anterior preşedinţiei lui Putin, liderul rus a trecut cu vederea semnalele că programul nuclear iranian nu ar fi în întregime civil. Cinci ani după ce Rafsanjani ameninţa Israelul cu folosirea armelor nucleare şi în ciuda concluziilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, indicând că Iranul încălca acordurile de respectare a tratatului de neproliferare nucleară, ministrul de Externe rus Serghei Lavrov insista că programul iranian “este implementat în deplină concordanţă cu normele internaţionale.”
Rusia are relaţii bune cu Iranul, Israelul şi Siria
Menţinerea schimburilor comerciale nucleare cu Teheranul i-a permis lui Putin să cimenteze un acord tacit prin care Iranul nu intervenea în Cecenia şi în alte cauze islamiste care ameninţă Rusia. Câştigarea acceptului iranian este extrem de importantă, dată fiind vecinătatea acestuia cu sudul tulburat al Rusiei. În schimb, Kremlinul proteja guvernul iranian de presiunea occidentală. Refuzul Rusiei de a accepta sancţiuni împotriva Iranului pentru programul nuclear a iritat Washingtonul, ca şi refuzul Moscovei de a forţa o reacţie iraniană la pachetul de stimulente oferit în mai 2006 de Uniunea Europeană şi SUA.
Orice guvern din Orientul Mijlociu care caută sprijin din partea Moscovei înţelege că trebuie fie să se alăture luptei Rusiei împotriva separatiştilor ceceni, fie, cel puţin, să accepte să nu intervină. După sfârşitul Războiului Rece, guvernul israelian a încercat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Moscova. Din 1999, serviciile secrete israeliene schimbă informaţii cu serviciile ruseşti şi oferă asistenţă forţelor ruseşti în domeniul pregătirii şi al securităţii frontierelor. Oficialii israelieni i-au comparat pe separatiştii ceceni cu teroriştii palestinieni. Şi Damascul a oferit sprijin diplomatic Rusiei. În septembrie 2005, preşedintele sirian Bashar al-Assad l-a primit pe preşedintele pro-rus al Ceceniei, Ali Alkhanov, la Damasc, oferind o oarecare legitimitate internaţională liderului contestat al Ceceniei.
Interese comerciale
Şi factorul comercial este important. Guvernul rus şi-a asigurat contracte profitabile cu câteva state pe care Washingtonul le consideră paria. În decembrie 2005, guvernul iranian a semnat un contract militar de un miliard de dolari privind între altele livrarea a 29 de sisteme de apărare antirachetă Tor M1 pentru protejarea centralei nucleare de la Busher. Guvernul rus a vândut Siriei rachete Strelets. Putin a renunţat la vânzarea de armament încă şi mai sofisticat doar în urma protestelor puternice ale SUA şi Israelului. Resursele de petrol ale Iranului sunt un stimulent în plus. Rusia a investit 750 milioane USD în proiecte energetice în această ţară. Compania petrolieră rusească Lukoil vizează transferul a 23 % din producţie în Orientul Mijlociu până în 2015.
Hamas la Kremlin
Probabil că nimic nu a subliniat relativitatea luptei Moscovei împotriva terorismului mai bine ca invitarea unei delegaţii Hamas la Moscova în 2006. Deşi Moscova susţinuse de multă vreme Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi crearea unui stat palestinian, apropierea preşedintelui Putin de Hamas se îndepărtează de la tradiţie.
Liderii Hamas s-au folosit de ocazia acordată de Putin. Delegaţia Hamas s-a întâlnit cu Lavrov, a făcut un tur al capitalei împreună cu lideri ai comunităţii musulmane din Rusia şi a fost primită în audienţă de patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse. Relaţiile guvernului rus cu Hamas nu au determinat grupul să renunţe la terorism. Un jurnalist rus concluziona că “Moscova a invitat palestinienii doar de dragul invitaţiei, iar Hamas a venit doar de dragul de a veni.” Ce a realizat mutarea lui Putin? Din nou, Cecenia a jucat rolul principal în strategia sa: Hamas a promis să nu se amestece în Caucazul de Nord.
Relaţiile ruso-israeliene
Sub conducerea lui Putin, legăturile dintre Moscova şi Ierusalim au cunoscut iniţial o perioadă de înflorire. Preşedintele Rusiei aprecia abordarea categorică a Ierusalimului în problema terorismului, precum şi asistenţa tehnică în problema cecenă. Faptul că un milion de israelieni vorbesc limba rusă a contribuit la dezvoltarea afacerilor. Relaţiile economice între Moscova şi Ierusalim s-au dezvoltat; sute de companii israeliene sunt prezente în Rusia. Oamenii de afaceri ruşi se ocupă de nevoile energetice în creştere ale Israelului. În prezent, schimburile comerciale directe între cele două ţări sunt estimate la aproximativ 1,5 miliarde USD.
În aprilie 2006, guvernul rus a lansat un satelit israelian capabil să spioneze programul nuclear iranian. Facilitarea programului nuclear al Iranului şi invitarea Hamas sugerează că optimismul faţă de preşedintele Rusiei a fost prematur. Chiar dacă Kremlinul apreciază relaţiile economice fructuoase cu Israelul, când vine vorba de trasarea unei poziţii împotriva terorismului, Putin pune piciorul în prag. Rusia nu consideră Hamas sau Hezbollah grupuri teroriste; o apropiere prea mare de Israel împotriva terorismului ar putea însemna subminarea târgului faustian al lui Putin cu islamiştii în ceea ce priveşte Cecenia.
