În majoritatea publicaţiilor apărute după destrămarea Uniunii Sovietice s-a răspândit ideea declinului general, în urma căruia interesele în sfera politicii externe ale Rusiei, moştenitoarea „Imperiului Sovietic”, treceau pe un plan secundar, locul principal fiind preluat de stabilitatea internă şi criza economică. Fără a avea intenţia de a analiza toate aspectele ipotezei expuse mai sus, căutând elemente în problemele legate de domeniile politicii interne sau în cel economic, ne vom opri numai asupra prezentării comportamentului Rusiei în Orientul Mijlociu în ultimii ani, urmărind să evidenţiem câteva linii directoare care stau la baza acţiunilor sale în această zonă.
După al doilea război mondial, Orientul Mijlociu a devenit una dintre cele mai importante regiuni pentru politica externă sovietică şi securitatea sa naţională, în condiţiile în care avea graniţe cu state din această zonă – Iran şi Turcia –, iar pe teritoriul vastei URSS erau bine reprezentate o parte dintre grupurile etnice şi religioase din zona menţionată mai sus. Pe fundalul Războiului Rece, unul dintre obiectivele principale ale Moscovei a constat în minimalizarea pe cât posibil a influenţei SUA în zonă, iar modalităţile utilizate au variat de la oferirea de asistenţă economică, militară şi politică regimurilor ostile americanilor, mergându-se până la intervenţii indirecte, mai exact finanţarea grupărilor ostile guvernelor arabe prooccidentale, astfel încât să se producă destabilizarea regiunilor aflate sub influenţă occidentală.
Independenţa a cinci foste republici sovietice orientale a dus la apariţia unei bariere geografice între Rusia şi statele Orientului Mijlociu, iar din punct de vedere al politicii sale în zonă, la începutul anilor ’90, a devenit tot mai răspândită ideea unui recul al capacităţii Rusiei de a-şi structura şi urmări propriile interese în această parte a lumii.
În noile condiţii, în opinia multor comentatori ai politicii externe ruse, părea firească şi necesară ralierea politicii Moscovei la cea dusă de SUA şi Uniunea Europeană, astfel încât Rusia să se poată menţine prezentă în Orientul Mijlociu. Astfel, dacă imediat după căderea Cortinei de Fier, Rusia a acceptat în câteva probleme o politică similară statelor occidentale, nu înseamnă că a renunţat la propria viziune asupra Orientului Mijlociu, iar câteva puncte „fierbinţi” – Siria, Iran şi Autoritatea Palestiniană – arată că Moscova e departe a-şi părăsi aliaţii tradiţionali, iar apropierea Putin-Sharon demonstrează apariţia unei linii noi în politica sa orientală.
Într-un material publicat în 6 martie 2006, Ariel Cohen, cercetător în cadrul The Heritage Foundation, observa cu îngrijorare distanţarea politicii ruseşti în privinţa Orientului Mijlociu, în comparaţie cu cea desfăşurată de SUA şi UE, şi insista asupra ideii că Statele Unite ar trebui să avertizeze Rusia că revine la o politică „sovietică”.
Acţiunile Moscovei care au atras astfel de reacţii sunt: 1) negocierile cu Iranul, demarate în februarie 2006, al căror obiectiv este ajungerea la un acord în privinţa problemei îmbogăţirii uraniului, astfel sprijinindu-se ambiţiile nucleare ale Republicii Islamice Iran; 2) invitarea la Moscova de către preşedintele Putin, în martie 2006, a unei delegaţii Hamas, în condiţiile în care Washingtonul şi statele europene refuzau orice contact cu această grupare, până ce nu recunoştea statul Israel şi se dezarma total, şi 3) vânzarea de armament Siriei.
Totodată, în opinia lui Ilan Berman, noua politică rusească aminteşte Occidentului de fosta epocă Evgheni Primakov, caracterizată prin agresivitate în atingerea obiectivelor statale. Încă din perioada anilor ’70-’80, Primakov s-a constituit într-un barometru al strategiei Kremlinului, iar când, în primăvara anului 2006, acesta a lansat un tur diplomatic în Orientul Mijlociu, toţi observatorii politicii Rusiei şi-au concentrat atenţia asupra vizitelor sale din Iran, Siria, Liban şi Iordania, unde a găsit un public absorbit de admiraţie faţă de Moscova în momentul declarării în public a solidarităţii Rusiei cu aceste state.
Ca o concluzie ce se desprinde din materialele celor doi autori este ideea că aceste acţiuni arată o revenire în forţă a Rusiei, care, sub conducerea autoritară a lui Putin, încearcă o consolidare a rolului Moscovei în regiune, la o primă vedere în defavoarea SUA. Acest comportament a readus temerea că Rusia caută să-şi maximizeze opţiunile politice în Orientul Mijlociu, reducând astfel posibilităţile de manevră ale SUA, şi a amintit de perioada anilor ’80, când URSS era principalul furnizor de arme al Iranului lui Khomeini şi al statelor arabe ostile americanilor, contribuind astfel la menţinerea şi amplificarea tensiunilor din zonă.
În acest context, principalele puncte critice, unde Rusia poate obţine succese, ameninţând interesele americane, sunt: Siria, Autoritatea Palestiniană şi Iranul. Chiar dacă majoritatea analizelor pornesc de la premisa că interesele americane sunt ameninţate o dată ce Rusia îşi consolidează legăturile cu aceste trei state, considerăm că Rusia nu-şi stabileşte acţiunile politice având drept obiectiv periclitarea relaţiilor cu Washingtonul, însă e departe de a accepta să realizeze gesturi care contravin intereselor sale naţionale.
Cooperarea militară cu Siria
Începând de la jumătatea anilor ’50 şi până la disoluţia sa, Uniunea Sovietică a jucat un rol fundamental în ajutarea îmbunătăţirii tehnologiilor militare ale aliaţilor săi arabi. De-a lungul Războiului Rece, URSS a oferit unor state arabe, printre care Egipt (până în 1972, când Anwar el-Sadat, preşedintele Egiptului, a cerut Moscovei retragerea de pe teritoriul său a consilierilor şi specialiştilor sovietici), Siria, Libia, Algeria, Yemen şi Irak, echipamente militare avansate, consilieri militari detaşaţi pe teritoriul lor, stagii de pregătire pentru ofiţerii arabi în instituţiile de învăţământ militar din URSS, precum şi informaţii secrete pe baza cărora aceste state să-şi stabiliească politicile de apărare. Asistenţa militară a fost oferită pe fundalul competiţiei SUA-URSS pentru influenţă în Orientul Mijlociu şi, în acest context, condiţiile au fost extrem de favorabile statelor arabe, cel mai adesea luând forma unor împrumuturi pe termen lung cu dobânzi reduse. Deşi sprijinul sovietic a fost important şi consistent, din varii motive, majoritatea legate de problemele interne din statele asistate militar, arabii nu l-au valorificat astfel încât să obţină victorii semnificative în confruntările cu Israelul.
De îndată ce s-a încheiat Războiul Rece, cooperarea militară în condiţiile prezentate mai sus nu a mai fost posibilă, pentru că, din punct de vedere financiar, Rusia nu şi-a mai permis să ofere asistenţă aproape gratuită, în schimbul conservării influenţei sale în regiune, mai ales că industria de apărare rusă trebuia să supravieţuiescă din comenzile pe care le primea. Aşadar, a devenit necesară găsirea unei formule care să asigure echilibrul dintre cele două componente majore: finanţele şi prestigiul, iar Siria este exemplul care ilustrează noua abordare a ideii de cooperare militară.
Relaţiile Rusiei cu Siria nu au fost deosebit de intense pe toată perioada erei Putin, însă, ca urmare a vizitei preşedintelui Bashar Assad la Moscova din ianuarie 2005, s-a observat o îmbunătăţire considerabilă. Răcirea relaţiilor dintre cele două ţări la începutul anilor ’90 s-a datorat incapacităţii Siriei de a plăti datoria pe care o avea faţă de Moscova, aflată şi ea în acea perioadă într-un impas financiar.
Totuşi, trei motive au determinat conducerea de la Kremlin să manifeste o poziţie flexibilă faţă de Damasc: 1) credinţa că Moscova poate convinge Siria să încheie acorduri de pace cu Israelul; 2) oraşul Tartus, aflat pe coasta Siriei, era singura bază militară navală a Rusiei în Mediterana; 3) posibilitatea ca Damascul să-şi înnoiască echipamentul militar cumpărând de la partenerul rus, ceea ce atrăgea comenzi noi pentru o industrie aflată în pragul falimentului.
În acest context, Moscova nu a mai insistat asupra plăţii integrale a datoriei, iar numeroasele vizite şi contacte dintre oficialităţile celor două ţări, desfăşurate în perioada 2000-2005, au avut ca rezultat găsirea unei formule de cooperare acceptabile pentru ambele părţi. Rezultatul cel mai vizibil a fost după vizita făcută de Bashar Assad la Moscova, când s-a stabilit reducerea cuantumului datoriei siriene cu 73%, restul urmând să fie recuperat prin achiziţionarea de armament de către Damasc şi din proiecte de investiţii realizate în comun.
Aşadar, discuţiile şi acordurile cu privire la vânzarea de armament se înscriu într-un cadru mai larg, nu neapărat al revenirii Rusiei într-o formă agresivă în Orient cât, mai degrabă, al păstrării unei poziţii avantajoase în raporturile cu aliatul sirian, cadru dublat de necesitatea adaptării industriei militare şi a economiei ruseşti la noi reguli, specifice capitalismului şi economiei de piaţă.
Continuare în numărul viitor
