În mai putin de 15 ani, Rusia a pierdut statutul de supraputere si a înregistrat un regres în mai toate domeniile. Prin destramarea fostului lagar socialist, ea a pierdut piete traditionale de desfacere, iar produsul national brut a scazut sub 350 miliarde de dolari.
Marginalizarea
Integrarea în lumea occidentala, se desfasoara cu dificultati. În urma evenimentelor din 1991, Rusia s-a deplasat din centrul politicii mondiale spre periferia acesteia, ramânând un punct de referinta doar pentru statele din Asia Centrala. În cei peste 10 ani de capitalism, Rusia are înca probleme cu racordarea la civilizatia “tehnologizata”, cresterea nivelului de trai sau – din ratiuni economice – cu posibilitatea de circulatie pentru cetatenii sai. Din acest motiv, poate, la nivelul populatiei, adoptarea modelului occidental a fost asociata cu pierderea avantajelor sociale de care aceasta beneficia înainte: servicii medicale si educatie gratuita, diverse înlesniri pentru anumite categorii sociale (pensionari, veterani ai celui de al doilea razboi mondial).
În toata aceasta perioada, sprijinul Occidentului nu a fost pe masura asteptarilor rusesti. De exemplu, ajutorul financiar acordat de SUA în ultimii 10 ani a reprezentat 0,005% din PIB-ul acestora (5,45 mld. dolari), iar el a fost canalizat cu precadere spre dezarmarea nucleara si mai putin spre reforme economice si proiecte umanitare. În comparatie cu zecile de miliarde de dolari investite în economia chineza, cele cca. 10 miliarde de dolari investiti în cea rusa reprezinta un indicator clar al “crahului” visurilor celor mai fideli pro-occidentali rusi. La aceasta se adauga scurgerile anuale de 10-15 mld. de dolari din Rusia spre Occident, care hranesc economia acestuia din urma, vlaguind-o pe cea rusa.
Şi în plan geopolitic Rusia a avut de pierdut. Extinderea NATO s-a produs, în pofida promisiunilor facute de presedintele G. Bush, în iulie 1990, “de a nu folosi situatia creata pentru a dobândi avantaje geopolitice în Est” si “de cooptare a Rusiei la procesul de reconstructie al noii Europe-“. Rusia, la nici 15 ani dupa destramarea URSS, este încercuita fie de state membre ale Aliantei, fie de state aflate într-o strânsa colaborare politica si militara cu Organizatia Nord-Atlantica. Asadar, într-un timp foarte scurt, ea s-a transformat dintr-o superputere într-o putere de nivel regional.
Rusia însa nu se poate împaca cu acest statut dintr-un motiv de ordin pshihologic: cei aproximativ 150 de milioane de locuitori ai sai – prin structura lor psihologica si prin educatia primita – nu pot accepta realitatea. A o inculca în constiinta nationala a cetateanului rus, a-l face sa fie de acord cu marginalizarea Rusiei, este practic imposibil.
În mentalul colectiv al poporului rus, în dezbaterile care au loc atât în cele doua capitale, cât si în provincie, apare, aproape obsesiv, ideea potrivit careia tara nu o data s-a destramat si a disparut (1223 – ca urmare a invaziei mongole), ca nu o data s-a aflat pe “marginea prapastiei” (1598-1613 – “vremurile tulburi”; 1812 – razboiul împotriva lui Napoleon; 1941 – razboiul împotriva lui Hitler), dar ca de fiecare data, a gasit forta necesara sa se ridice (1480 – esecul tatar de a reinstaura suzeranitatea asupra statului rus; 1945 – victoria asupra Germaniei). Acest cod national este imposibil de demantelat din constiinta colectiva a poporului rus. Mai mult, el este parte o componenta a ei, este “ideea”, ca permanenta istorica, de care vorbea Iorga, si care-i anima pe rusi, reprezentând modelul de baza al psihologiei nationale. Rusia a fost, este si va fi asa cum ea exista în amintirile, perceptiile, obsesiile si visele propriului ei popor. Iar acest popor considera inacceptabila iesirea Rusiei din arena internationala si transformarea ei într-un obiect pasiv al politicii mondiale.
Poporul mesianic
O a doua idee care modeleaza comportamentul poporului rus este credinta în ideea de popor mesianic, iar aceasta credinta a devenit principalul pilon, pe care s-a sprijinit evolutia Rusiei de-a lungul istoriei. Ca o consecinta, poporul rus a fost/este capabil sa îndure privatiuni inimaginabile pentru a-si duce la îndeplinire misiunea, mai ales atunci când cei din fruntea statului au fost personalitati hotarâte. Dimpotriva, servilismul conducatorilor este “rasplatit” de popor prin uitare, cele mai ilustrative exemple fiind Mihail Gorbaciov si, poate, cel mai pro-occidental dintre toti ministrii de Externe pe care i-a avut Rusia, Andrei Kozîrev. De aceea, schimbarea conducerii de la Kremlin are drept principala caracteristica apelul la patriotism. Credinta adânca în propria lor soarta reprezinta cea mai importanta premiza a efortului îndârjit depus de populatie pentru ca Rusia sa-si recâstige locul pierdut. Determinarea liderilor si a poporului este baza pe care s-a construit viitorul Rusiei în momente de cumpana. Daca aceasta credinta în sine si în propria soarta nu ar fi existat, demult s-ar fi putut pune cruce istoriei Rusiei.
Din acest motiv, a sustine ca Rusia si-a pierdut sansa în istorie, ca a cedat sub presiunea reformei înseamna a nega evidenta. În urma cu 300 de ani, Petru cel Mare a început procesul a carui desfasurare a facut ca nimeni nu se poate îndoi în privinta capacitatii de adaptare a Rusiei la realitati noi. Prin nasterea lui Puskin, acum 200 de ani, viata spirituala rusa a iesit din stadiul de provincialism, intrând definitiv în universalitate, iar cresterea economica de la începutul secolului XX (reformele lui Stolîpin) a scos Rusia din starea de regres economic în care se afla, transformând-o în statul cueuropean cu cea mai mare rata de crestere economica din acea perioada. Sa-l mai adaugam pe Stalin, care, prin mijloace draconice, a transformat-o într-o superputere?
Reforme pe stil rusesc
Reformatorii de succes din istoria Rusiei au constientizat doua importante particularitati ale tarii lor: colectivismul poporului rus si spatiile întinse, foarte greu de controlat si “racordat” între ele. De aici, rolul primordial al statului în procesul de reforma, în comparatie cu statele occidentale. O tara- care niciodata în istoria sa nu a cunoscut notiunea de autoconducere, a avut/are nevoie de forta statului, care sa o consolideze. Poporul rus nu face altceva decât sa evolueze asa cum i-au dictat, istoria si geografia sa, dezvoltarea si etica sa sociala, toate “elaborate” de-a lungul timpului.
Prin aceasta noua tentativa de modernizare, Rusia încearca sa reia legaturile cu Vestul. Elita politica rusa însa, promoveaza modernizarea nu prin eliminarea statului din sfera economico-sociala, nu prin urmarea neconditionata a unor modele impuse din exterior, ci tinând cont de particularitatile etno-confesionale si psiho-mentale ale tarii sale, care, vreme de secole, si-a urmat neabatuta drumul. Şi aceasta pentru ca – potrivit mentalitatii marii majoritati a poporului rus – partizanii occidentalizarii pot pleca oricând din tara-, însa cea mai mare parte a populatiei va ramâne în tara- (rodina), lasata mostenire de înaintasi.
Pusa în fata noilor realitati, Rusia a încercat sa se adapteze, ea aflându-se, dupa opinia noastra, în “cautarea timpului pierdut”, încercând orecuperare a fostelor pozitii detinute. Procesul a început sa se faca simtit mai ales dupa venirea la conducere a lui Vladimir Putin. Înca de la preluarea functiei de premier, la 31 decembrie 1999, el afirma: “Nu se va întâmpla pentru ca nu e cu putinta ca Rusia sa devina o copie, sa spunem, a Statelor Unite sau Marii Britanii (…) Pentru rusi, un stat puternic nu este o anomalie de care ar trebui sa se lipseasca. Dimpotriva, ei îl privesc ca pe un garant al ordinii, initiatorul si forta conducatoare a oricarei schimbari”. Iar cu prilejul discursului inaugural, din mai 2000, noul presedinte, avea sa reafirme mult mai explicit traditia imperiala a Rusiei: “Trebuie sa ne cunoastem istoria asa cum s-a petrecut cu adevarat, sa tragem învataminte din ea si sa ne amintim întotdeauna ca aceia care au creat statul rus au luptat pentru demnitatea lui si l-au transformat într-un stat mare si puternic”.
În consecinta, anul 1999 poate fi considerat anul revirimentului rus. Indicii produsului national brut s-au îmbunatatit de la an la an (5,4% în 1999; 5,5 în 2001). Cresterea nu are la baza exporturile de petrol sau gaze naturale, desi economia rusa depinde foarte mult de ele, ci industria constructoare de masini si de armament, cea chimica si industria hârtiei. Dezordinea economica de pâna în 1999, a fost înlocuita, treptat cu stabilitatea, iar rata de crestere a economiei, desi scazuta, este constanta. Potrivit estimarilor Organizatiei de Cooperare si Dezvoltare Europeana, bugetul Rusiei pe 2000 a fost excendentar (2,3% din PNB). Statul a început din nou sa-si faca simtita prezenta în economie, ceea ce, pe plan extern are efecte benefice, Rusia fiind considerata un partener fiabil, care-si asigura singur serviciul datoriei externe. Deasemeni, a reusit sa-si asigure un minim necesar pentru restabilirea capacitatii de aparare: de la 1,7 din PNB în 1998, 2,7% în 2000, 6-6,5 în 2005. Fara a sustine ca Rusia a gasit cheia rezolvarii tuturor problemelor cu care s-a confruntat, nu gresim când afirmam ca perioadei de liberalism brutal din anii 1990-1997, i-a urmat “stabilizarea Putin”.
Refacerea Uniunii
Ajutat de progresul economiei ruse, presedintele Putin si-a putut pune în practica “programul” în materie de politica externa. Rusia reuseste sa-si domine vecinii dozând abil presiunile cu stimulentele în urma unor observatii atente si rabdatoare. Roadele nu s-au lasat îndelung asteptate: anul trecut, în a doua jumatate a lunii septembrie, presedintii Rusiei, Kazahtanului, Ucrainei si Belarusului anuntau crearea unei zone economice unice, deschisa aderarii si altor state membre ale CSI. Speculând complementaritatea economiilor fostelor republici sovietice de cea rusa, Kremlinul a facut tot ceea ce i-a stat în putinta pentru ca tinerele state independente sa resimta dureros noul lor statut, care le despartea de Rusia. Cu ajutorul trupelor, prezente în unele dintre aceste state, prin încurajarea separatismului sau prin presiuni de odin economic (livrarile de petrol, gaze naturale), Rusia a reusit sa-si asigure o influenta sporita în aceste tari. Pe de alta parte, urmarind foarte atent evolutia liderilor statelor învecinate, conducerea de la Kremlin, încearca sa-si asigure în fruntea lor presedinti favorabili ei. Este si cazul noului presedinte Ilham Aliev sau al lui Mihail Şaakasvili, care, în pofida pro-occidentalismului sau, respecta, volens-nolens, interesele Kremlinului în zona. Daca la aceasta mai adaugam înfiintarea bazei militare aeriene de la Kant (Kirghiziia), în noiembrie anul trecut, si recenta declaratie a ministrului apararii, Serghie Ivanov, potrivit careia Rusia nu intentioneaza sa-si retraga trupele din Moldova si Gruzia, avem imaginea “începutului marelui drum” despre care acelasi ministru vorbea la ceremonia de deschidere a bazei aeriene sus-amintite. Totodata, folosindu-se de procesul de privatizare, Rusia îsi consolideaza influenta în toate aceste state.
Expansiunea economica
Pe fondul unei politici mai putin coerente, mai ales în zona Orientului Mijlociu, promovata de Statele Unite, Rusia a reusit sa-si contureze, treptat, o prezenta cât mai distincta pe plan international. Speculând foarte abil disensiunile aparute în relatia dintre cei doi parteneri transatlantici (Europa si SUA), presedintele Putin a “întins” mâna Occidentului, când, la 25 septembrie 2001, a pronuntat un discurs (în limba germana) în Bundestag. Jocul Rusiei este de înteles, în pofida cooperarii ruso-americane în combaterea terorismului. Şi de aceasta data, economia s-a aflat la baza demersurilor diplomatice ale Rusiei. Cele 10 mld. de dolari (de fiecare parte), cât reprezinta balanta comerciala dintre Rusia si SUA, nu pot fi comparabili cu cei 75 mld., balanta dintre Rusia si UE. Diferenta dintre cei doi indicatori (raportul este de 7,5 ori mai mare în favoarea UE) arata ca Rusia se poate dispensa de Statele Unite.
Şi cu ajutorul petrolului, Rusia încearca sa-si recâstige pozitiile pierdute. În februarie 2002, Rusia a devenit lider mondial în productia de petrol, cu 7,28 mln. barili/zi, depasind statele din zona Golfului. Ministrul Energiei, I. Iusupov, vorbind în Consiliul Federatiei, si-a propus ca obiectiv “sporirea productiei de petrol, în vederea obtinerii suprematiei pe piata mondiala si a depasirii statelor din OPEC”. Acest obiectiv poate fi atins prin controlarea zonei Caspice (rezervele din zona ating 75 mld. barili, fiind cele mai mari din afara zonei Golfului), unde cele mai mari doua companii petroliere rusesti – Lukoil si Yukos – detin locuri de foraj si sunt interesate în construirea de noi conducte de transport pentru cresterea exportului de petrol. O serie de mari concerne petroliere au facut investitii directe sau indirecte în industria petroliera rusa: British Petroleum – pentru 10 mld. a achizitionat pachetul majoritar al companiei de stat Tiumenskaia Neftianaia Kompania; ExxonMobil – a cumparat pentru 4 mld. dolari zone de extractie din Sahalin; Chevron Texaco si ENI au investit împreuna în zonele de foraj de la Marea Caspica). Potrivit revistei “Jane’s Foreign Report”, rezervele caspice de petrol – prin cele 75 mld. de barili – “sunt extrem de importante pentru aprovizionarea globala cu titei”. Cota Rusiei, din petrolul caspic este de 5 mld. de barili, cea a Kazahtanului de 50 mld. Din acest motiv, presedintele Putin a initat convorbiri pentru crearea unui OPEC în varianta caspica, evident sub conducerea Rusiei, statele abordate – Azerbaidjan, Uzbekistan Turkmenistan si Kazahtan – dându-si acordul pentru constituirea aliantei. Obiectivul Rusiei este controlul acestei regiuni, data fiind importanta ei pentru Europa. În zona exista deja o conducta petroliera de la Baku la Tbilisi, si se va construi o alta, pe traseul Baku-Tbilisi-Ceihan, legându-se, astfel, Azerbaidjanul si Georgia de Turcia. Deasemeni, este posibila construirea unui gazoduct pentru alimentarea Europei Occidentale pe traseul Ucraina, România, Grecia, iar de acolo spre Europa.
Şansele ca Rusia sa depaseasca Arabia Saudita în topul exportatorilor de petrol sunt, asadar, foarte ridicate. Cea mai mare companie petroliera din Europa de Est, Lukoil, este deja prezenta în Ucraina, Polonia, România, Bulgaria si pe coasta de Est a SUA, de anul trecut fiind cotata la bursa de pe Wall Street. Cea de-a doua mare companie ruseasca, Yukos, a cumparat pachetul majoritar de actiuni al concernului petrolier Transpetroli, din Slovacia, ceea ce arata dorinta companiilor rusesti de a controla piata si, mai ales, sistemul conductelor de transport. Kremlinul detine un cuvânt important în aceasta în privinta planurilor de investitii ale acestor concerne, chiar daca companiile sunt private, petrolul fiind folosit ca arma geopolitica. Rusia, chiar daca la ora actuala nu este o superputere militara, a devenit în ultimii ani un colos în domeniul afacerilor cu petrol, iar acest fenomen ar putea avea importante consecinte politice pentru lumea euro-atlantica, Moscova detinând instrumentele necesare pentru limitarea capacitatilor statelor OPEC prin manipularea pretului la titei.
Desi ponderea gazelor naturale în cadrul surselor energetice globale este de numai 23 %, în curând ele vor lua locul carbunelui, iar aceasta mai ales, în conditiile în care presiunile reprezentantilor “verzilor” vor spori în intensitate. În privinta rezervelor, Rusia ocupa primul loc, cu 32% din rezervele mondiale, aproape dublu fata de cele 15% ale Iranului, ocupantul celui de al doilea loc. Aceasta înseamna ca Rusia, împreuna cu Iranul si statele din zona Caspicii (care depind de sistemul de conducte de transport al gazului, din Rusia) vor detine monopolul pe piata mondiala a gazului.
Statele europene deja au început sa reactioneze, ele cumparând 62% din productia de gaz a Rusiei. Concernele germane Ruhrgaz si Winterschall precum si cel italian ENI investesc în industria extractiva rusa, iar Gazprom intentioneaza sa construiasca un gazoduct din Siberia pâna la granita germana. China, Coreea de Sud si Japonia sunt si ele interesate de gazul din Iakutiia, Siberia de Est si Sahalin, piata asiatica oferind Rusiei o sansa foarte importanta. Asadar, Rusia, beneficiind de sistemul de conducte si de o solida infrastructura, la care se adauga investitiile straine, are toate sansele ca în urmatorii 20 de ani sa devina o superputere energetica.
În lumina celor mai sus afirmate, economia rusa poate realiza timpi de crestere semnificativi gratie independentei sale energetice, a unui nivel de instructie ridicat al populatiei si a unei balante economice excendentare. Liderul de astazi de la Kremlin realizeaza atúul reprezentat de resursele petroliere. Obiectivele sale, pe termen scurt si mediu, sunt stabilizarea frontierelor si institutiilor din Cecenia si lupta împotriva saraciei, care afecteaza, aproximativ 1/3 din populatie.
În opinia noastra, exista sanse pentru o redecolare spectaculoasa a Rusiei deoarece, în pofida problemelor cu care societatea rusa înca se confrunta – regresie demografica, pericolul reprezentat de foarte rapida raspândire a maladiei SIDA si a alcoolismului, violenta privata -, poporul rus are acea idee-forta, care-l face sa priveasca cu încredere spre viitorul tarii sale, si care ar putea fi redata prin formula, celebra în istoria româneasca, a lui Petru Rares: “Vom fi ce-am fost si mai mult decât atât!”.
