În ultimele două săptămâni, Rusia s-a preocupat în mod special de Orientul Mijlociu şi de Iran. În intervalul 20-27 februarie, la Moscova, între Rusia şi Iran au avut loc discuţii, la nivel de experţi, pe marginea “problemei atomice”, mai concret privind crearea pe teritoriul Federaţiei Ruse a unei uzine de îmbogăţire a uraniului, care să furnizeze combustibilul nuclear necesar Iranului pentru construirea de centrale atomoelectrice.
“Activismul” diplomatic al Kremlinului
Deja se poate vorbi despre un succes în această privinţă, singura problemă rămasă în suspensie fiind legată de acordul autorităţilor de la Teheran pentru inspectarea instalaţiilor de către specialiştii Agenţiei Internaţionale Atomice.
La 3 martie, o delegaţie a Hamas a fost primită la Moscova, la invitaţia preşedintelui Putin, pentru a discuta cu ministrul rus al Afacerilor Străine, Serghei Lavrov.
În fine, luni, 6 martie, Serghei Lavrov s-a aflat în vizită la Washington, unde a discutat pe marginea situaţiei din Orientul Mijlociu cu omologul său american, Condoleezza Rice.
Judecând după iniţiativele diplomaţiei ruse, impresia pe care aceste demersuri o lasă este că liderul de la Kremlin doreşte să mărească marja de manevră a Rusiei în Orientul Mijlociu, încercând, totodată, să o restrângă pe cea a unei Americi care pare să nu găsească soluţii pentru un Irak din ce în ce mai instabil. În acelaşi timp, Rusia pare să se fi înscris într-o cursă de recuperare a unui timp şi poziţii pierdute în zonă.
Iran: stat prieten sau stat concurent
Preocuparea Rusiei faţă de Orientul Mijlociu ar putea fi explicată prin faptul că, în ultimii 50 de ani, Kremlinul a fost o prezenţă constantă în zonă, susţinând, de multe ori, statele arabe. În privinţa Iranului, situaţia este mai nuanţată, date fiind particularităţile acestei ţări. În primul rând, Iranul ocupă locul doi în lume, după Rusia, în privinţa rezervelor de gaz, deţinând circa 15% din rezervele mondiale, fapt care transformă Iranul în concurentul cel mai serios al Rusiei pe piaţa europeană a gazului. Când Europa vorbeşte despre diminuarea dependenţei de gazul rusesc, aceasta înseamnă, de fapt, folosirea Iranului ca sursă alternativă de gaz (Gruzia, după explozia gazoductului de la graniţa cu Rusia, s-a reorientat către gazul iranian).
În al doilea rând, Iranul este vecinul sudic al Rusiei, cu care aceasta încă nu a ajuns la un acord concret privind delimitarea Mării Caspice. Astfel, partea de nord a Mării Caspice a fost împărţită între Rusia, Azerbaidjan şi Turkmenistan. Însă partea de sud, care este şi cea mai “interesantă” din punctul de vedere al rezervelor de petrol, încă nu a fost delimitată de către Iran, Azerbaidjan şi Turkmenistan. Iar această zonă, pe lângă faptul că este foarte atractivă, prin rezervele de petrol pe care le deţine, pentru toate marile puteri şi, în special, pentru Rusia, care este direct interesată în controlarea ei, este departe de a fi una “liniştită”. Nu rare au fost cazurile când petroliştii iranieni au pătruns în zona azerbaidjană pentru a face “prospecţii” geologice, fapt care l-a obligat pe Ilham Aliev să folosească navele militare pentru a-i îndepărta.
Rusia, Uniunea Europeană, SUA şi Iranul
Este de domeniul evidenţei că, în problema iraniană, trei sunt actorii de pe scena internaţională, interesaţi în rezolvarea ei: Statele Unite, Uniunea Europeană şi Rusia. Dacă Statele Unite sunt înclinate spre adoptarea unei poziţii de forţă – atitudine care nu se bucură de o prea mare susţinere în rândurile establishmentului american, mai ales în lumina evenimentelor din Irak -, Uniunea Europeană este împotriva unei astfel de soluţii. Diferenţele de opinie dintre SUA şi UE în privinţa Iranului sunt destul de mari, şi nu puţine sunt statele europene care consideră că autorităţile de la Teheran nu ar sprijini în vreun fel organizaţiile teroriste.
Statele Unite nu sunt de acord cu apariţia în zonă a unui lider regional “belicos”, de talia Iranului, şi cu rezerve de petrol care i-ar asigura o independenţă majoră în relaţiile internaţionale. Dimpotrivă, mulţi dintre liderii statelor europene consideră că există premise pentru o convieţuire paşnică cu Iranul, în pofida retoricii sale. Europenii, pe de altă parte, mai sunt interesaţi într-o colaborare în domeniul petrolier cu autorităţile de la Teheran, fapt care ar mai reduce din dependenţa Europei în materie de petrol şi gaze, faţă de sursele din Orientul Mijlociu şi din Rusia.
În ceea ce priveşte Rusia, ea reprezintă singurul dintre cei trei actori majori care se intitulează “prieten” al Iranului şi în luările sale de poziţie se pronunţă pentru apărarea intereselor acestuia. În opinia noastră, necesitatea – din punctul de vedere al Kremlinului – unei bune relaţii între Rusia şi Iran poate fi explicată prin doi factori: foloasele economice şi considerentele de ordin geopolitic.
La capitolul avantaje economice ar putea fi trecută finanţarea pe care Rusia o obţine pentru industria sa “atomică” (este vorba despre laboratoarele şi fabricile care se ocupă cu cercetări şi construcţii în acest domeniu), singura dintre industriile de înaltă tehnologie care, după destrămarea fostei URSS, a rămas pe linia de plutire. Ministerul Energiei Atomice din Rusia este obligat să caute finanţare pentru programele nucleare ale Rusiei, atât pentru cele militare, cât şi pentru cele civile. Sprijinul şi colaborarea cu Statele Unite în acest domeniu nu s-au dovedit a fi prea folositoare pentru Rusia, iar Europa a rămas surdă la cântecul de sirenă al Rusiei, nefiind interesată în cooperarea nucleară cu Moscova.
Din punct de vedere geopolitic, Iranul este văzut de Rusia ca bastion al influenţei sale în Orientul Mijlociu. O bună relaţie cu Iranul permite Rusiei să-şi consolideze poziţiile la graniţa sa sudică, din Asia Centrală. Aşa ar putea fi explicată şi poziţia adoptată de Iran – considerată de Rusia ca “responsabilă şi constructivă” – faţă de conflictul din Cecenia şi Tadjikistan.
Cu toate acestea, Rusia nu poate rămâne impasibilă faţă de statutul nuclear al Teheranului, mai ales că teritoriul ei, şi nu cel al Statelor Unite, este mai uşor de atins de către rachetele iraniene. De aceea, cooperarea economică cu Teheranul şi apărarea intereselor sale în faţa forurilor internaţionale sunt considerate de Moscova mijloacele prin care ar putea fi influenţată conducerea iraniană. Din acest punct de vedere, Rusia este mai aproape de Uniunea Europeană în problema iraniană, fapt care transpare şi din interviul dat de preşedintele Putin Canalului 1 al televiziunii israeliene. Vorbind despre relaţia Rusia-Iran şi despre Iran, în general, liderul de la Kremlin a afirmat: “Iranul, vecinul nostru, este o ţară mare, iar a ofensa o astfel de ţară poate avea consecinţe negative. Niciodată, o astfel de ţară şi un astfel de popor, ca acela iranian, nu trebuie jigniţi. Cu toate acestea, noi trebuie să fim convinşi că programele lor nucleare nu vizează crearea de arme atomice, iar noi vom insista în continuare pe lângă partea iraniană pentru ca aceasta să folosească potenţialul atomic exclusiv în scopuri ştiinţifice şi economice”.
Se pare că pentru Moscova a sosit timpul să primească dividentele pentru atitudinea sa cooperantă promovată de-a lungul timpului faţă de statele din zonă, iar recentele demersuri diplomatice pot fi trecute de Kremlin la capitolul câştiguri.
