Criticile la adresa Rusiei nu reprezintă ceva nou. Din 1991 – anul destrămării Uniunii Sovietice -şi până în prezent, ruşii, în general, şi autorităţile de la Moscova, în special, au suportat din partea Occidentului (analişti, comentatori, mass-media, oameni politici) critici din ce în ce mai diverse, mai mult sau mai puţin voalate.
Dacă în perioada lui Boris Elţîn criticilor le era pus un bemol – ca urmare a unei bune relaţii pe care primul preşedinte al Rusiei a avut-o cu Occidentul -, o dată cu venirea lui Vladimir Putin la Kremlin, ele au început să fie din ce în ce mai directe, liderul rus nefiind menajat. Parte din criticile formulate sunt juste. O mare parte a lor însă sunt preconcepute, multe dintre ele având pe alocuri un iz de rusofobie.
Rusofobia “pro-amerikanski”
O dovadă în sprijinul afirmaţiei noastre sunt cuvintele vicepreşedintelui american, Dick Cheney, care a declarat ferm, în mai 2006, la lucrările conferinţei internaţionale organizate pentru sprijinirea democraţiei, la Vilnius, capitala Lituaniei, că “folosirea petrolului şi gazului în calitate de instrument de intimidare sau de şantaj – fie prin manipularea livrărilor, fie prin tentativa de a manipula reţelele de transport – nu poate fi explicată prin nici un fel de interese legitime”. Declaraţia liderului american a reprezentat cel mai dur atac al SUA la adresa Rusiei, din 1991 şi până în prezent. Şi pentru ca rusofobia să atingă paroxismul, John McCain, unul dintre favoriţii la nominalizarea pentru funcţia de candidat la preşedinţie din partea Partidului Republican, i-a cerut, nu de mult, preşedintelui în funcţie să nu participe la lucrările summitului G-8 de la Sankt Petersburg.
Se pare că politicienii americani au uitat că a trecut ceva vreme de când Războiul Rece s-a sfârşit. Preşedinţi precum Kennedy, Nixon sau Ford nu şi-ar fi permis astfel de ieşiri publice la adresa adversarului lor ideologic de la acea vreme. Este adevărat că Ronald Reagan a calificat Uniunea Sovietică “imperiul răului”, dar nu trebuie uitate două aspecte: actorul care se afla în spatele preşedintelui şi confruntarea de ordin ideologic de la acea dată dintre cele două “imperii”.
Ne-am întrebat ce anume a declanşat recentul accent de rusofobie a elitei politice occidentale şi, în special, a celei americane. În opinia noastră, trei sunt realităţile ruse care “deranjează” Occidentul/Statele Unite: a) consolidarea autorităţii interne a preşedintelui Putin; b) consolidarea independenţei Rusiei pe arena internaţională; c) creşterea rolului Moscovei de furnizor de petrol şi gaze.
O puternică tradiţie istorică
Departe de noi gândul de a nega existenţa “democraţiei dirijate” promovată de Vladimir Putin. Consolidarea controlului autorităţilor statului asupra mass-media, modificarea legislaţiei privind înregistrarea partidelor politice sau creşterea barierei electorale pentru accesul în Duma de Stat de la 5% la 7%, toate acestea sunt realităţi de netăgăduit. Ţinând însă cont de lipsa de experienţă în materie de democraţie a societăţii ruse (singura perioadă de reală democraţie în Rusia a fost între februarie/martie-octombrie/noiembrie 1917), de caracterul autocratic al puterii ruse (imperială şi sovietică) şi de faptul că democraţia este o “lecţie” pe care statele occidentale au “învăţat-o” de-a lungul a sute de ani de “studiu”, credem că Occidentul ar trebui să fie mai înţelegător cu Rusia. Mult mai productiv ar fi ca liderii americani, înainte de a critica măsurile întreprinse de Vladimir Putin – care, între noi fie vorba, nu e nici pe departe liderul cel mai autocrat din lume -, să se întrebe “de ce” el acţionează astfel?
Se pare însă că analiştii de la Departamentul de Stat, al Apărării sau de la Casa Albă – care par a fi prizonierii teoriei lui Francis Fukuyama, privind “sfârşitul istoriei”, potrivit căreia, după căderea comunismului, democraţia liberală şi economia de piaţă reprezintă singurul model societal viabil – au uitat sau nu doresc să ţină seama de realitatea istorică din Rusia, care este pe cât de veche pe atât de profundă. Or, tocmai această realitate istorică face ca -potrivit unui recent sondaj de opinie al Centrului Levada pentru analize sociologice – actualul preşedinte să se bucure de cel mai mare sprijin nu atât din partea populaţiei cu vârstă medie (cum ar fi fost de aşteptat), cât din partea tinerilor cu vârsta cuprinsă între 22 şi 35 de ani. Acesta ar fi un prim aspect al problemei.
Al doilea aspect constă în faptul că prin iniţiativele întreprinse în domeniul îngrădirii democraţiei, Vladimir Putin se situează în descendenţa fostului preşedinte, Boris Elţîn (este destul să amintim “asedierea” cu tancurile a clădirii Parlamentului rus, în octombrie 1993, în numele democraţiei, şi scrutinul prezidenţial din 1996, care numai corect nu poate fi catalogat, dacă este analizat după canoanele democraţiei occidentale).
În fine, Occidentul (oameni politici, lideri de opinie, analişti) nu doreşte să ia în considerare trecutul actualului preşedinte. Este bine cunoscută provenienţa sa din lumea serviciilor secrete. Ei bine, acest fapt nu ni se pare foarte important. Mult mai important este modelul pe care se pare că preşedintele Putin şi l-a ales, conştient sau nu. Prin iniţiativele sale (atât în plan intern, cât şi în plan extern), Vladimir Putin încearcă să promoveze o politică a la Andropov. Asemenea predecesorului său din fruntea statului sovietic, Vladimir Putin doreşte să instaureze ordinea, cinstea şi onoarea într-o ţară care, vreme de opt ani, a fost la graniţa haosului intern. Şi se pare că, în decurs de aproape 8 ani, Vladimir Putin a reuşit să redea cetăţeanului rus securitatea personală pierdută în timpul lui Elţîn şi să înlocuiască anarhia cu stabilitatea.
Independenţă diplomatică cu petrol şi gaze
Credem că, la ora actuală, Rusia poate fi catalogată, fără exagerare, un stat independent. Avem în vedere, evident, independenţa diplomaţiei ruse. Tocmai această diplomaţie independentă reprezintă – de departe – sursa celor mai mari nemulţumiri pentru liderii de la Washington.
În ultima cuvântare ţinută în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, preşedintele rus a alocat un spaţiu nu foarte amplu Statelor Unite ale Americii. Dincolo de admiraţia pentru preşedintele Roosevelt, Vladimir Putin a criticat SUA pentru comportamentul lor în relaţiile internaţionale şi le-a mai menţionat o singură dată la categoria “parteneri importanţi” ai Rusiei, alături de China, India, America de Sud şi statele din zona Asia-Pacific. Statutul de “cel mai important partener” al Rusiei l-a dobândit Uniunea Europeană. Acest tablou este rezultatul unei diplomaţii “multipolare”, pe care Moscova a început să o promoveze în timpul celui de-al doilea mandat prezidenţial şi ale cărei roade le culege acum, când, nu rareori, Statele Unite cer sprijinul Rusiei în rezolvarea problemei iraniene.
Exportul de petrol şi gaze, noul vector de politică externă al Rusiei, reprezintă cea de-a treia realitate rusă care alimentează rusofobia occidentală. “Criza gazului” de anul trecut nu a făcut decât să sporească suspiciunile Occidentului în privinţa Rusiei şi să-l grăbească pe acesta să caute noi soluţii de aprovizionare. După acest moment, autorităţile de la Kremlin şi-au dat seama de prejudiciul de imagine suferit de Rusia (chiar şi în perioada Brejnev, Uniunea Sovietică a onorat prompt toate cererile de petrol şi gaze naturale ale Occidentului) şi au început să acţioneze pentru înlăturarea efectelor lui: extinderea portofoliului de clienţi (China, India şi Japonia sunt cele mai importante trei pieţe de desfacere, unde companiile ruseşti intenţionează să-şi consolideze prezenţa) şi achiziţionarea de active la companiile occidentale care vând resurse energetice. Nici una dintre soluţiile propuse de statele UE în direcţia diversificării surselor de aprovizionare cu petrol şi gaze nu sunt realiste, pentru Europa fiind mult mai convenabilă cooperarea cu Rusia în domeniul prospecţiei, extracţiei şi transportului de petrol şi gaze.
Este adevărat că relaţiile dintre Rusia şi Occident mai au până să atingă acel nivel pe care partenerii occidentali ai lui Vladimir Putin şi-l doresc. Pentru aceasta însă, Rusia are nevoie de timp, iar statele occidentale de răbdare şi înţelegere faţă de mai noul lor partener într-ale democraţiei. Pentru Occident, ar fi mult mai profitabil să se procedeze aşa decât să contribuie la menţinerea unei rusofobii, care, uneori, este nejustificată şi contraproductivă.
