Sprijinul acordat de SUA statelor mici sau revoluţiilor “colorate” de la periferia Rusiei poate fi important pentru Washington, dar acesta nu ar trebui să dicteze strategia majoră a SUA, definită de interesele naţionale. Administraţia Bush s-a îndepărtat de această strategie pentru a sprijini Georgia, Ucraina şi Kârgâzstanul în eforturile lor de a instaura democraţia.
Percepţiile Rusiei asupra propriilor vecini şi înţelegerea obiectivelor SUA în regiune au îngreunat considerabil implementarea politicii americane în Eurasia. Timp de secole, ruşii i-au considerat pe ucraineni drept “fraţi mai mici” şi au privit cu dispreţ eforturile lor de a-şi obţine independenţa sau chiar de a-şi dezvolta propria limbă şi propria cultură. Elitele Rusiei nu au recunoscut cultura distinctă a Ucrainei sau interesele distincte ale clasei sale conducătoare. Moscova are convingerea adânc înrădăcinată că toată lumea din jur ar fi mai fericită sub influenţa, mai mare sau mai mică, a Rusiei. Moscova crede că statele şi popoarele pe care le-a dominat timp de secole ar trebui să fie recunoscătoare faţă de Rusia şi misiunea ei civilizatoare şi faţă de realizările sale istorice – între care apărarea georgienilor de turci în secolul al XVIII-lea sau protejarea ucrainenilor de polonezi în secolul al XVII-lea. Astăzi, preocupări reale cum ar fi sprijinul Rusiei pentru Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud sau Karabah şi priorităţile economice precum tranzitul de energie, alimentarea cu petrol, gaze sau electricitate, şi migraţia sunt cele care dictează atitudinea vecinilor imediaţi faţă de Rusia mai mult decât o fac amintirile istorice.
SUA pe de altă parte simt adesea că elitele şi legiuitorii Rusiei consideră că ceeace se întâmplă în Comunitatea Statelor Independente (CSI) nu este treaba Washingtonului. Interesele politice americane, cum sunt promovarea democraţiei şi amplasarea de baze militare pentru a continua războiul împotriva terorismului, sunt minimalizate.
Provocări pentru democratizare
“Experţii” ruşi descriu revoluţia portocalie şi altele de acelaşi gen ca artefacte “made in the USA”. Ei nu recunosc profunzimea frustrării pe care au generat-o ultimii ani ai regimului Eduard Şevardnadze sau corupţia generalizată din perioada Leonid Kucima.
Există pe de altă parte membri ai cercurilor de “tehnologie politică” de la Moscova – care l-au citit prea mult pe Machiavelli – care neagă cu cinism dreptul oamenilor de a-şi exprima opiniile în privinţa felului în care sunt conduşi. Aceştia afirmă public că oamenii votează pentru cei care plătesc mai mult. Dacă ar fi adevărat, rezultatul din Ucraina ar fi fost cu totul altul. În acelaşi timp, ei amintesc de Stalin, care cu acelaşi cinism observa că nu contează cum votează poporul; contează doar “cine numără voturile”.
Aceşti “experţi” recomandă folosirea “tuturor mijloacelor posibile” – inclusiv forţa fizică – pentru ca regimurile să se menţină la putere. S-a văzut deja preţul plătit în Andijan, unde liderii au urmat acest sfat. Ştim cum dictatorii abuzează de autoritatea pe care o au pentru a se îmbogăţi, ei şi familiile lor. Dacă oamenii percep Rusia ca sprijinind dictatorii, popularitatea acesteia în locuri ca Minsk, Taşkent sau Ashghabad va scădea vertiginos.
Nici Rusia, nici SUA nu ar trebui să sprijine schimbările de regim de dragul schimbării sau să abuzeze de procesele democratice pentru a-i aduce la putere pe cei care recită sloganuri pro-americane sau anti-ruse. SUA nu ar trebui să sprijine orice agitator care emite mesaje antiruse. Forţele naţionaliste ucrainene care au sprijinit naziştii în cel de-al doilea război mondial, cum sunt Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni sau Armata Insurgentă Ucraineană, cunoscute sub numele OUN şi UPA, sunt încă active în politica ucraineană. Şamil Basaev, islamistul terorist cecen, şi partidul radical islamist radical Hizb-ut-Tahrir produc destulă retorică antirusă, dar aceasta nu înseamnă că sunt prieteni ai SUA.
De asemenea, SUA nu ar trebui să sprijine ariviştii egoişti, care, odată ajunşi la putere, jefuiesc sistematic resursele ţării sau discută la nesfârşit despre re-naţionalizare sau re-privatizare (adică cine ce porţie primeşte din tort). Astfel de târguieli josnice nu fac decât să trădeze încrederea pe care poporul şi-a pus-o în ei.
Democraţia poate fi foarte avantajoasă pentru statele care şi-au dobândit recent independenţa şi care nu au o tradiţie în ceea ce priveşte organizarea statului. Democraţia poate fi o sursă de guvernare legitimă şi poate asigura stabilitatea după ce conducerea greşită şi corupţia au subminat credinţa oamenilor în guverne. Se poate spune că o astfel de situaţie este cea din statele baltice. Rusia însăşi ar putea beneficia din aprecierea şi implementarea valorilor şi proceselor democratice într-o măsură mai mare decât o face în prezent.
Statele din spaţiul ex-sovietic sunt însă state reale, cu propriile interese, şi acesta este un lucru pe care unii preferă să-l ignore la Moscova. Aceste state îşi vor găsi o voce diplomatică între Moscova, Washington, Beijing şi Bruxeless.
China – al treilea competitor
Rusia pare să neglijeze puterea în creştere a Chinei. Beijingul a lansat – iar Rusia a acceptat – Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO), care stabileşte un precedent angajând China în lupta împotriva “separatismului, extremismului şi terorismului” în statele din spaţiul ex-sovietic.
China vede Asia Centrală ca fiind “vecinul său imediat” strategic. Pe măsură ce forţa sa economică sporeşte, creşte şi apetitul său geopolitic. Trupe chineze vor lua parte la manevre în Asia Centrală şi vor face parte din forţa de reacţie rapidă SCO desfăşurată în Asia Centrală, familiarizându-se astfel cu mediul şi construindu-şi relaţii cu forţele militare locale şi cu elitele politice.
China este cel mai mare consumator de echipament şi tehnologie militară rusească, şi foarte probabil va depăşi Rusia din punct de vedere tehnologic în următoarele două decenii. Dar umbra gigantică aruncată de Beijing merge mult mai departe de domeniile pur militar şi de securitate. Ea afectează direct economia şi afacerile.
Aşa cum o demonstrează recenta achiziţie a companiei petroliere Petrokazakhstan, pentru 4,18 miliarde USD de către Compania Naţională de Petrol a Chinei, interesele energetice ale Rusiei ar putea fi afectate de goana Chinei după petrol şi gaze. China a acordat de asemenea un credit de 6 miliarde USD companiei Rosneft pentru preluarea Yuganskneftegaz, o facilitate petrolieră cu o capacitate de un milion de barili pe zi, şi a reuşit să răstoarne planurile Japoniei de a construi o conductă de ţiţei către Nakhodka. În loc de asta, este foarte posibil ca Yuganskneftegaz să obţină permisiunea Moscovei de a construi conducta spre oraşul Daikin, în nord-estul Chinei.
China şi-a exprimat disponibilitatea de a investi miliarde de dolari în Rusia şi Asia Centrală, inclusiv în zone strategice ca Orientul Îndepărtat, Siberia sau chiar de-a lungul autostrăzii Moscova-St. Petersburg. Dar o Chină săracă în resurse şi bogată din punctul de vedere al populaţiei nu poate fi o ameninţare decât pe termen lung. Între timp, integritatea teritorială şi securitatea Rusiei sunt atacate nu de Statele Unite, ci de elementele naţionaliste şi islamiştii radicali din Cecenia şi Caucazul de Nord. De fapt, SUA pot şi trebuie să ajute Rusia să lupte împotriva islamismului radical în această zonă.
Identificarea unui numitor comun
Multe dintre obiectivele SUA depind de cooperarea cu Rusia. Acestea includ Iranul, războiul global împotriva terorismului, neproliferarea, energia şi ascensiunea Chinei (nu neapărat în această ordine). Concret, Rusia şi SUA trebuie să cadă de acord asupra unei evaluări a ameninţărilor comune. Ele trebuie să realizeze că sunt confruntate cu ameninţări comune din numeroase surse, între care militanţii islamişti radicali, pentru a putea dezvolta şi implementa politici commune în aceste domenii.
Unirea forţelor în războiul împotriva terorismului. Deşi subiectul acestui articol este relaţia dintre SUA şi Rusia în sfera post-sovietică, nu poate fi ignorat cel mai mare conflict “fierbinte” din regiune, care este Cecenia, şi, în mod din ce în ce mai evident, Caucazul de Nord, în care controlul Rusiei este tot mai slab. Aici, madrassahii Wahhabi/Salafi şi “comunităţile” islamice (jama’ats), care nu recunosc jurisdicţia autorităţilor laice, se dezvoltă spectaculos. Finanţarea şi pregătirea ideologică a imamilor, a propagandiştilor şi a liderilor militari provin din aceleaşi surse ca acelea ale Al Qaeda şi ale altor organizaţii radicale din Europa, Orientul Mijlociu şi din alte părţi ale lumii.
Cu influenţa Wahhabi/Salafi în creştere în Uzbekistan şi chiar în interiorul Rusiei, în Caucazul de Nord şi în locuri ca Tatarstan, Bashkortostan, Azerbaidjan, şi chiar cu zone predominant şiite, întreaga parte de sud a Rusiei ar putea fi destabilizată. Liderii ruşi trebuie să conştientizeze acest lucru. Iar liderii americani trebuie să conştientizeze că, dacă regiuni întinse între China şi Marea Neagră sunt destabilizate sau cad în mâinile extremiştilor, aceasta ameninţă interesele de securitate ale SUA. Livrările de energie din bazinul caspic ar fi puse în pericol, iar accesul teroriştilor la armament de distrugere în masă ar creşte.
Este, aşadar, necesară o cooperare SUA-Rusia în stoparea fluxurilor de resurse financiare, armament, lideri religioşi şi instructori. Comitetul Comun Kislyak-Burns al SUA-Rusia împotriva terorismului, purtând numle celor doi miniştri adjuncţi de externe care-l prezidează, trebuie să-şi extindă operaţiunile şi să se concentreze asupra proiectelor concrete cu participarea poliţiei de frontieră, a legiuitorilor în domeniul bancar, a oficialilor vamali şi a serviciilor de securitate ale ambelor părţi.
Dezvoltarea resurselor de energie. În timpul întâlnirii cu experţi politici occidentali pe 5 septembrie, preşedintele Vladimir Putin a vorbit despre construcţia unei conducte dinspre Siberia spre “Nord” pentru a aproviziona pieţele SUA cu petrol rusesc. Dar dl Putin nu a specificat portul de la Oceanul Arctic unde se va termina conducta.
Porturile propuse de compania care deţine monopolul asupra conductelor de transport al petrolului rusesc, Transneft, sunt blocate de îngheţ şase luni pe an, dar există un port la Oceanul Arctic care rămâne ferit de îngheţ pe tot parcursul anului şi care îşi doreşte cu disperare un trafic mai intens, inclusiv pentru petrol şi gaze. Este vorba despre Murmansk, cu fiordul său natural uriaş şi adânc şi cu o populaţie numeroasă care abia aşteaptă locuri de muncă. La summitul G8 pe tema Securităţii Energiei din Rusia pe 16 septembrie 2006, SUA şi Rusia trebuie să ajungă la un acord privind construcţia conductei prin Murmansk.
Mai mult, preşedintele Putin nu a menţionat ce companii vor exploata zăcămintele şi ce firme vor face parte din consorţiul care va construi conducta. Negocierea acestui acord ar trebui să fie o prioritate la cel mai înalt nivel. Cererea sporită pentru hidrocarburi şi preţurile ridicate reclamă luarea unei decizii în trei-şase luni, pentru ca părţile să se asigure că acordurile sunt semnate şi lucrările pot începe.
În septembrie, gigantul rusesc cu capital de stat Gazprom a trimis un vas cu gaz natural lichefiat către SUA. Deocamdată este vorba de un transport-test şi de un schimb în care gazul rusesc a fost înlocuit cu gaz dintr-o ţară terţă, dar anul viitor Gazprom intenţionează să trimită cinci transporturi de GNL către SUA. Rusia invită companiile americane să ia parte la exploatarea enormului zăcământ de gaze naturale numit Shtokman. Deciziile privind o eventuală participare trebuie de asemenea să fie luate rapid, întrucât piaţa americană de gaze naturale se confruntă cu crize de resurse şi se aşteaptă ca preţurile să crească.
Cu SUA estimând ca oferta mondială de petrol să crească substanţial prin Magistrala de Export Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), livrările din Kazahstan către această magistrală vor deveni tot mai importante. SUA ar putea invita companii ruseşti să participe la construirea unei conducte transcaspice care să lege câmpurile enorme Tengiz, Karachganak şi Kashagan (Kazahstan) de BTC. O participare a Rusiei la acest proiect este de aşteptat să mai înmoaie opoziţia Moscovei.
Echilibrarea cărţii chineze. Există persoane în Rusia care cred că Moscova ar putea juca pe cartea Chinei împotriva Washingtonului, aşa cum Richard Nixon şi Henry Kissinger au jucat cartea Chinei împotriva URSS acum mai mult de 30 de ani. Însă o carte blanche pentru Beijing ar putea limita rapid libertatea de manevră a Rusiei în Orientul Îndepărtat, Siberia şi Asia Centrală. Relaţiile Rusiei cu Japonia se deteriorează deja din cauza apropierii sino-ruse.
Rusia se poate posta într-o poziţie favorabilă semnalând Beijingului că are opţiuni mai bune decât să devină un apendice al Chinei folosit pentru materii prime. Privind lucrurile în această lumină, Rusia nu ar trebui să se teamă de prezenţa americană în Eurasia, întrucât aici s-ar putea juca jocul unui alt raport de forţe. Rusia ar trebui să renunţe la obiecţiile privind prezenţa bazelor militare americane, cum ar fi cea de la Karshi-Khanabad în Uzbekistan, care ar putea fi evacuată în viitorul apropiat, şi ar trebui să coopereze îndeaproape cu SUA şi NATO pentru dezvoltarea unei noi geometrii geopolitice pentru secolul XXI.
Invitarea SUA şi posibil şi a Indiei şi Japoniei să-şi sporească investiţiile în Orientul Îndepărtat şi Siberia; participarea alături de firme SUA, europene, japoneze şi indiene în investiţii masive în Asia Centrală – toate acestea ar spori libertatea de manevră a Rusiei faţă de China. În sfârşit, invitarea SUA să participe ca observator în Organizaţia de Cooperare Shanghai ar contribui la împiedicarea scenariilor în care această organizaţie devine ostilă SUA şi inflamează tensiunile din regiune.
Concluzie
Rusia şi SUA pot beneficia dacă ar coopera în urmărirea intereselor lor naţionale, care se exclud reciproc într-o măsură mai mică decât realizează mulţi în prezent. Noi vom beneficia dacă încercăm să ne unim forţele pentru o Eurasie prosperă şi democratică, în care Rusia ocupă un loc de frunte. Rămâne însă întrebarea: jucăm un joc de sumă zero, un joc în care o parte pierde şi una câştigă, sau unul în care ambele părţi pot termina în avantaj? Rusia joacă la sumă zero împotriva SUA, dar ar putea crede că joacă un joc din care toate părţile câştigă cu China. Dar există oare hieroglife pentru conceptul de “joc în care toate părţile câştigă” în geopolitica Chinei?
În viitor, Rusia vrea să devină membru al unei comunităţi de democraţii sau partenerul inferior într-o coaliţie condusă de China? Când vorbim despre Eurasia, este uşor să alunecăm pe panta disputei între occidentalişti şi eurasianişti, care durează de mai bine de un secol şi jumătate. Elitele Rusiei, care sunt europene din punct de vedere cultural, doresc să fie europene şi din punct de vedere politic? Majoritatea au ales această cale atât acum o sută de ani, cât şi la începutul anilor 1990. Din punct de vedere politic, Rusia îşi doreşte să semene cu Uzbekistanul şi Pakistan? Sau cu SUA şi Canada? Sau poate cu Coreea, Taiwanul, şi India? În fond, democraţia a încetat de mult să mai fie o invenţie occidentală.
Cu toate cărţile pe masă, Rusia ar putea de asemenea să-şi reevalueze apropierea de China şi frisonul rece pe care aceasta îl provoacă Washingtonului. Franţa şi Germania îşi îmbunătăţesc relaţiile cu SUA. De ce n-ar face şi Rusia la fel? Nu este încă prea târziu, dar nisipul din clepsidra geopolitică se scurge rapid.
