Pe scena politică italiană, partidele mai degrabă se scindează decât fuzionează. Cu peste 34 de formaţiuni politice parlamentare, noul Partid Democrat (PD) încearcă să inverseze această tendinţă, unind moştenitori ai fostului partid comunist (DS-democraţii de stânga) cu foşti rivali din aripa progresistă a creştin democraţilor (Margherita-catolicii de stânga).
Noul secretar general al PD a fost ales, direct de către populaţie, Walter Veltroni, primarul Romei. Un admirator a lui J. F. Kennedy şi a lui Tony Blair, acesta doreşte ca, prin inovaţie şi coeziune, noul partid să fie un antidot pentru curentul tot mai pregnant al „anti-politicii” şi să echilibreze scena politică italiană, instituind bipolarismul.
Prima etapă – ideea
Ideea creării unei forţe puternice de stânga a aparţinut deputatului Michele Salvati. Economist şi jurnalist, acesta a prezentat în articolele sale din anul 2003 proiecţia unei construcţii politice care reunea forţele socialiste, liberal democrate şi creştin democrate. Obiectivul era lansarea unei noi linii politice, a unui alt tip de relaţionare cu mediul economic şi societatea civilă pentru a contribui la stabilizarea vieţii politice. Ideea lui Salvati a fost din start respinsă de către majoritatea partidelor de stânga.
A doua etapă – preluarea ideii de un om politic cu viziblitate
Probabil, formula politică propusă de Salvati ar fi fost şi uitată dacă nu era însuşită de Romano Prodi, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene (CE). După ce şi-a încheiat mandatul la preşedinţia CE (1999-2004), acesta a devenit punctul de referinţă al stângii italiene, revenind la conducerea Uniunii Măslinului (formaţiune de centru stânga), cea care îl ajutase să obţină preşedinţia Consiliului de miniştri a Italiei în 1996. Şi Prodi avea nevoie de un proiect solid pentru a reveni în forţă pe scena politică italiană, dar şi stânga avea nevoie de o nouă relansare.
A treia etapă – lansarea proiectului, prima încercare
Prodi a propus participarea stângii italiene pe o listă comună la alegerile europarlamentare din 2004. Patru partide au răspuns apelului şi astfel a luat naştere noua Uniune a Măslinului (Unione del’Ulivo), care a obţinut 31% din sufragii.
A patra etapă – primul eşec
Ideea listei comune apare şi în preajma alegerilor regionale din 2005, precum şi a celor generale din 2006, însă oferta este respinsă pentru primul scrutin şi parţial acceptată în cel de-al doilea caz (se va prezenta o listă comună doar pentru Camera Deputaţilor, nu şi la Senat). Apoi, în 2007, unele formaţiuni se dezic de proiectul constituirii noii formaţiuni şi pornesc pe propriul drum, cel al reconstrucţiei Partidului Socialist Italian.
Mai mult, în interiorul celor două mari partide componente ale Uniunii (DS şi Margherita) au existat puternice mişcări de respingere ale proiectului şi curente care s-au arătat reticente sau puţin dispuse la compromis cu vechii rivali.
A cincea etapă – decizia
Totuşi, în urma alegerilor parlamentare din 2006, atât la Camera Deputaţilor, cât şi în Senat s-au constituit grupurile parlamentare ale Uniunii, păstrându-se astfel şansa construcţiei marelui partid de stânga. Dialogul continuă la nivelul conducerii celor două partide şi, astfel, se ajunge la momentul 14 octombrie 2007 – alegerile primare pentru postul de secretar general al noului partid, intitulat Partidul Democrat (PD).
A şasea etapă – implementarea
Romano Prodi vede naşterea noii formaţiuni ca un antidot la “anti-politică”, «unul dintre cele mai grave riscuri pe care le presupune sistemul democratic». Se pare că apatia, indiferenţa, pasivismul au fost combătute prin numărul nesperat de mare de cetăţeni (trei milioane şi jumătate la o populaţie de aproape 60 de milioane de locuitori) care au participat la alegerile primare ale PD din 14 octombrie. A fost prima dată în istoria Italiei când cetăţenii au participat direct la alegerea conducerii unui partid.
Câştigător detaşat al poziţiei de lider al PD a fost primarul Romei, Walter Veltroni, cel care, aflat în plină campanie electorală, a produs nemulţumiri în rândul românilor din Italia prin acuzele aduse comunităţii noastre.
Imediat după anunţarea rezultatelor, Veltroni a anunţat că nu va participa în zilele următoare la emisiuni televizate. O tactică care nu va face decât să crească aşteptările electoratului şi ale mass media, care astfel îşi vor îndrepta toată atenţia către prima adunare constituantă a PD, ce are loc pe 27 octombrie, la Milano.
A şaptea etapă – viitorul: rezolvarea dilemelor şi obţinerea recunoaşterii politice
În primăvara 2008, cele două partide, DS şi Margherita, vor organiza un Congres comun, iar prezentarea noii formaţiuni în faţa electoratului va avea loc cu prilejul alegerilor locale din 2008 sau a celor europarlamentare din 2009. Acesta va fi momentul când noul partid va trebui să confirme prin obţinerea unui scor electoral cel puţin la fel de bun cu cel al principalilor rivali – Forţa Italia.
O problemă pe care noua formaţiune trebuie să o rezolve este cea a apartenenţei politice pe scena europeană (DS făcând parte din Partidul Socialist European, iar Margherita fiind membru fondator al Partidului Democrat European). Mai mult, analiştii îşi pun întrebarea în ce măsură PD va reuşi să susţină guvernul de centru stânga a lui Prodi, care abia a trecut de o moţiune de cenzură la diferenţă de un singur vot. A merge acum la urne ar putea însemna pentru Veltroni pierderea preşedinţiei Consiliului de miniştri, un orizont politic cu siguranţă vizat şi aşteptat de către acesta, mai ales în condiţiile în care Romano Prodi a anunţat că nu va mai candida. A susţine însă în continuare cabinetul poate transfera asupra noului partid impopularitatea în creştere a guvernării şi poate vulnerabiliza PD-ul în faţa atacurilor venite din partea opoziţiei şi, în special, ale lui Silvio Berlusconi, principalul contracandidat al lui Veltroni la funcţia de premier.
Un nou mod de a face politică, inventarea unui nou lexic al politicii italiene, o nouă raportare la alegători, la mediul economic şi societatea civilă… lucruri vechi, spuse în cuvinte noi. Naşterea noii formaţiuni nu este o noutate şi nici crearea unui bloc politic pentru a se constitui într-o contrapondere la un altul existent. Noutatea o reprezintă maniera originală de a implica cetăţenii în luarea deciziei încă din momentul înfiinţării PD, un partid care s-a dorit a fi un organism colectiv, opus structurilor politice piramidale, oligarhice. Moral, membrii fondatori ai noului partid au fost toţi cei trei milioane şi jumătate de italieni care au votat la alegerile primare. Prin votul popular, PD şi-a demonstrat forţa politică, a beneficiat de vizibilitate maximă, iar conducerea a obţinut şi mai multă legitimitate, fiind expresia voinţei populare.
Ceea ce diferă de la un moment la altul, de la un spaţiu geografic la altul atunci când se naşte o nouă formaţiune politică sunt actorii şi contextul. Nu trebuie uitat un alt moment important al politicii italiene – înfiinţarea Forţei Italia (1993), mişcarea de dreapta a lui Silvio Berlusconi, aparută ca reacţie la o clasă politică nereformată, coruptă şi profund afectată de operaţiunea “mâini curate” a procurorilor italieni.
Eşecul unei generaţii de politicieni sau a unui proiect politic care şi-a epuizat resursele nu îşi poate găsi răspuns decât în apariţia unei alternative. Cine vine cu cea mai bună şi mai credibilă propunere, acela câştigă. Ceea ce contează, aşa cum a demonstrat experienţa italiană în cazul PD, este alegerea momentului politic potrivit şi voinţa politică de a trece peste vechi orgolii. Momentul strategic este esenţial, iar atracţia pe care o poate exercita un nou proiect politic asupra opiniei publice poate fi cu atât mai mare cu cât eşecul unuia vechi a devenit evident.
Scena politică românească se poate raporta uşor la experienţa italiană, căci similitudinile nu sunt puţine. Viitorul apropiat ne va arăta dacă la 25 noiembrie 2007 se va înregistra cea mai redusă rată de participare la un scrutin electoral şi dacă “anti-politica” s-a extins la nivelul întregii societăţi. Iar dacă acesta va fi momentul, probabil, vom asista la apariţia unui proiect politic, fie pe partea stânga, fie pe cea dreaptă a eşicherului, care să ofere un nou început unei altfel de clase politice şi o şansă societăţii româneşti.
