Montesquieu introducea la începutul faimoaselor sale Scrisori persane istoria neamului troglodiţilor, un popor mitic care renunţase de la un moment dat la lege, ca reper comprehensiv şi obligatoriu al vieţii cotidiene. Urmarea? O anarhie generalizată, un război sângeros al tuturor contra tuturor; finalul fericit va readuce totuşi norma în mintea şi viaţa troglodiţilor înţelepţiţi. Sistemul internaţional actual poate fi asemănat lumii anarhice a troglodiţilor, în care factorul hegemon SUA, promotor principal al globalizării á l’américaine, şi-a propus, conform declaraţiilor oficiale, o schimbare de regim în Iran, prin orice mijloace. Legea unuia contra legii altuia ar putea cauza însă o situaţie la fel de troglodită şi sângeroasă ca lumea lui Montesquieu.
Iranul se află din nou în centrul atenţiei, la 26 de ani de la producerea Revoluţiei islamice care l-a înlăturat pe şah, a rupt relaţiile cu Statele Unite şi a adus la conducere nomenclatura religioasă şiită în frunte cu ayatollahul Khomeini. Antiamericanismul feroce al revoluţionarilor şiiţi, care a culminat cu asediul prelungit al ambasadei SUA din Teheran, a şocat o Americă a cetăţenilor obişnuiţi, abia ieşiţi din drama provocată de un alt loc “uitat de lume”, anume Vietnam. Preşedintele democrat Jimmy Carter va pierde în consecinţă alegerile din 1980 în favoarea viitorului idol al neoconservatorilor de azi, Ronald Reagan, nu puţine fiind speculaţiile care au legat prelungirea crizei ostaticilor de manevrele taberei republicane de tergiversare a soluţionării acesteia până după alegeri. Un scandal real însă, aşa-numita afacere Iran-Contras (subsidii secrete alocate de Washington gherilelor anticomuniste din Nicaragua şi provenite din vânzarea de arme către adversarul principal din Orientul Mijlociu – Teheranul), reprezintă una din găurile negre ale administraţiei Reagan şi o pată mare pe statutul de onorabilitate al Americii.
Controversatul articol al lui Seymour Hersh (prezentat şi comentat de altfel în numărul precedent al revistei) coroborat cu ultimele evoluţii diplomatice pe eşicherul SUA-UE-Rusia-Siria-Irak-statele islamice (în genere) au readus ameninţarea fundamentalistă, şi mai nou nucleară, iraniană pe agenda interesului public.
Intenţia autorului nu este de a diseca nuanţele factologice ale conflictului rece americano-iranian, ci de a oferi cititorului câteva scenarii de viitor, care ar putea avea un impact major asupra securităţii euro-atlantice.
Scenariile pentru viitor
Pentru justificarea opţiunii sale de schimbare a regimului politic de la Teheran, Washingtonul invocă ameninţarea pe care o generează programul nuclear, dar şi sprijinul constant acordat de Iran terorismului încă din anii ’80, la care se adaugă informaţiile privind implicarea masivă în recentele alegeri din Irak, de partea coreligionarilor şiiţi.
Analistul american Kenneth Pollack, director de studii pe problematica Orientului Mijlociu la Brookings Institute, susţine în ultima sa carte, The Persian Puzzle, ideea existenţei a trei scenarii posibile pentru gestionarea crizei cu Iranul (“Triple-Track”). Astfel, în primul scenariu, SUA ar putea cere Iranului să abandoneze programul său nuclear, pe care să-l supună unui regim de inspecţii şi monitorizare similar celui încercat în Irak, să renunţe la sprijinirea organizaţiilor teroriste (de genul Hezbollah) şi să nu se mai opună procesului de pace din Orientul Mijlociu. În schimb, Washingtonul va stopa sancţiunile şi blocada comercială la adresa Teheranului, va accepta să reglementeze toate litigiile datând din epoca şahului, va facilita accesul Iranului în Organizaţia Mondială a Comerţului, oferindu-i în acelaşi timp garanţii de securitate. Aspectul critic al acestui scenariu constă în faptul că această ofertă nu este una nouă, ci a fost făcută în mod constant în ultimele două decenii, dar în zadar… Cel de-al doilea scenariu se bazează pe conceptul strategic american al “morcovului şi bâtei” (carrot-and-stick policy), dar care este condiţionat de atingerea consensului cu Uniunea Europeană şi Japonia pe linia impunerii şi respectării unui set de sancţiuni generale şi foarte aspre care să lovească decisiv vulnerabila economie iraniană. UE a dat semne în ultima vreme că nu mai tolerează eforturile nucleare iraniene, existând astfel premisele depăşirii disensiunilor de strategie din trecut, atunci când Washingtonul folosea doar bâta, iar Bruxellesul doar morcovii economici pentru “domesticirea” Teheranului. În plus, acest scenariu oferă avantajul euroatlantic al unui front de lucru comun, atât de necesar pentru depăşirea efectelor negative ale crizei irakiene. Kenneth Pollack însă este pesimist în privinţa capacităţii UE de a-şi concerta viziunea şi eforturile diplomatice cu SUA. Al treilea scenariu se bazează, prin urmare, pe conceptul “îndiguirii” (containment) Iranului a cărui validitate a fost probată în timpul Războiului Rece în faţa unui adversar mult mai problematic şi agresiv, ca URSS. În viziunea analistului american, acest scenariu are cele mai mari şanse de reuşită, fiindcă trasarea de limite clare pentru ceea ce iranienii pot, dar mai ales nu pot face, coroborată cu blocarea fluxului de tehnologie nucleară spre Teheran, va carantiniza vecinătatea persană, izolând astfel acest stat-problemă.
Riscurile atacării Iranului
Triumful republicanilor la alegerile generale din 2004, majoritatea clară de care se bucură, prin urmare, preşedintele Bush şi tabăra sa în ambele camere ale Congresului american par să confere suficiente atuuri pentru varianta soluţionării pericolului nuclear iranian prin forţă, având în vedere ineficienţa presiunilor diplomatice.
Frenezia războiului de care vorbeam într-un articol anterior dă însă semne de oboseală chiar şi în sânul şoimilor neoconservatori siliţi să accepte realitatea de zi cu zi a unui Irak încă nepacificat, în care soldatul american “eliberator” este privit cu maximă ostilitate. Perioada postconflict a dovedit clar cât de incorect au anticipat atât serviciile secrete, cât şi planificatorii politici şi militari de la Washington evoluţia Irakului sub impactul mesajului democratizant american… Schimbarea de regim în Iran prin forţă ridică, în consecinţă, extrem de multe semne de întrebare privind reuşita unei operaţiuni militare de anvergură într-o ţară cu o întindere geografică de trei ori mai mare ca a Irakului şi cu o populaţie recunoscută pentru furia sa naţionalistă.
Opţiunea limitării uzului forţei la lovituri chirurgicale, prin care să fie aneantizate capabilităţile nucleare iraniene, prezintă, de asemenea, riscuri majore atâta vreme cât sursele de informaţii secrete se pot dovedi la fel de precare ca în cazul invadării Irakului. În plus, episoadele precedente gen Belgrad (1999) dovedesc mai degrabă că astfel de atacuri pot fi mai degrabă catalizatori de uniune naţională în faţa “agresorului” decât ocazia potrivită pentru o schimbare de regim din interior de către acea jumătate de populaţie tânără, mai puţin pătrunsă de spiritul Revoluţiei islamice a părinţilor. Un pericol subsecvent îl va constitui, desigur, arma terorismului antiamerican, iranienii fiind extrem de versaţi în acest domeniu, în care “s-au calificat la locuri de muncă” precum Liban, Arabia Saudită, Palestina şi mai recent Irak, unde pot destabiliza decisiv situaţia, ţinând cel puţin cont de majoritatea şiită.
Arta de a convieţui cu un Iran nuclear
Pot coabita Statele Unite, şi lumea occidentală, în genere, cu un Iran nuclear? Din punctul de vedere al lui Kenneth Pollack, da, însă dintr-un punct personal de vedere, nu. Să analizăm însă faţetele acestei probleme…
Estimările analistului american dau un interval de timp de 8-10 ani până la momentul în care Teheranul va poseda arme nucleare, perioada maximă pentru soluţionarea diplomatică a acestei ameninţări fiind de maximum doi ani. Tratatul de neproliferare nucleară şi-a arătat din păcate limitele sale clare în contextul absenţei unui mecanism clar de sancţiuni dure la adresa statelor-problemă, cazurile Indiei, Pakistanului şi mai recent al Coreei de Nord fiind posibile din această cauză.
Două pot fi pericolele majore ale faptului că Iran va poseda arme nucleare. Primo, facilitarea accesului organizaţiilor teroriste sponsorizate de Teheran la astfel de high-tech de distrugere în masă a “infidelilor”, secundo, ameninţarea regională pe care Iranul o va reprezenta mai ales în relaţia cu statele sunnite bogate din Golful Persic.
Argumentul lui Kenneth Pollack este că Teheranul posedă arme biologice şi chimice de distrugere în masă de cel puţin 15 ani, fără ca acest fapt să fi însemnat accesul concret şi folosirea acestora de către teroriştii proiranieni. Nu consider însă că acest element “garantează” viitorul şi, de asemenea, nu ne putem asuma riscul de a paria pe raţionalitatea actorului Iran supus atât jocurilor politice interne (în care tabăra moderaţilor a suferit anul trecut o înfrângere cvasidecisivă), cât şi obiectivelor externe antiamericane şi de realizare a califatului şiit.
Dilema prizonierului neoconservator
În ceea ce priveşte stabilitatea regională, modelul jocului de poker nuclear practicat de India şi Pakistan în zona Kargil în anul 2000 nu poate genera optimism internaţional. SUA vor fi prinse în dilema clasică a prizonierului, statele arabe sunnite putând fi influenţate decisiv de comportamentul Washingtonului în chestiunea armelor nucleare iraniene. Astfel, dacă hegemonul american va accepta finalmente situaţia de facto, pe modelul recent al statelor autoproclamate nucleare, statele din Consiliul Golfului vor putea fi determinate negativ, în sensul dezvoltării fie a unei replici nucleare proprii, fie a unei apropieri subite de Iran, ambele variante fiind în dezavantajul Statelor Unite. Poziţia dură, de îndiguire, ar putea în schimb să confere încredere, dar diplomaţia americană, sub conducerea noului secretar de stat Condoleezza Rice, va fi obligată, într-un astfel de scenariu, să fie mult mai performantă şi mai apropiată de cea europeană, iar Pentagonul lui Donald Rumsfeld ţinut sub control politic strict. Neoconservatorii vor fi constrânşi, în concluzie, la moderaţie militară şi eficienţă diplomatică multilaterală, dacă vor să evite troglodismul…
