Timp de aproape trei decenii după ce elicopterele americane au zburat pe deasupra unui Saigon învăluit în fum, Vietnamul a reprezentat un depozit de metafore tragice, folosite de orice american.
În filme şi literatură, cel care a fost în Vietnam era cineva care s-a întors o epavă, un suflet traumatizat care a văzut sau a comis prea multe orori pentru a mai putea reveni vreodată la o viaţă normală. În politică, Vietnamul a fost o lecţie plătită scump, care a influenţat o vreme politica externă a SUA. Pentru americani este o rană nevindecată, cauză de stres posttraumatic, materialul din care sunt făcute coşmarele, iadul pe pământ.
Mult timp, Vietnamul a fost etalonul eşecurilor americane spectaculoase şi, în ciuda operaţiunilor SUA reuşite în alte zone din lume mai târziu, a rămas o rană adâncă şi dureroasă. A trebuit să treacă o perioadă după ce s-a sfârşit războiul, ca să înceapă să se facă filme şi să se scrie cărţi pe acest subiect. A existat o reprimare voită a unicei înfrângeri militare a Statelor Unite ca apoi să apară o serie de producţii despre Vietnam. Împreună ele au construit o realitate mitică în jurul experienţei americane în Vietnam.
În anii 1980, conservatorii americani au început să susţină că sindromul Vietnam – pe care ei îl vedeau concretizat într-un pacifism nedorit din partea publicului şi a autorităţilor americane – a fost “depăşit.” Cel mai faimos dintre ei, George Bush Sr., declara în 1991, după victoria din Golf, că “fantomele Vietnamului şi-au găsit pacea sub nisipurile deşertului Arabiei.” Dar gloria victoriei nu i-a adus un nou mandat, iar Vietnamul a continuat să bântuie psihicul colectiv american.
În 2003, a început războiul cu Irakul. S-au făcut multe comparaţii între cele două războaie. Cu puţină imaginaţie, dacă înlocuieşti vietnamezii cu irakienii ai scene identice: persoane jelindu-şi morţii, case distruse, trotuare însângerate, prizonieri torturaţi, membre împrăştiate pe tarabe în pieţe, maşini incendiate, bombe la marginea drumului, elicoptere doborâte şi soldaţi americani oribil mutilaţi.
Se pare că sindromul Vietnam nu poate fi “depăşit” de americani printr-o presupusă victorie militară, ci printr-o altă tragedie de proporţii egale, dacă nu chiar mai mari. Irakul nu aminteşte de Vietnam, cât îl înlocuieşte în imaginarul colectiv. Simbolurile generate de războiul din Vietnam vor fi înlocuite, probabil: Tiger Cage cu Abu Ghraib, Ho Şi Min cu Osama Bin Laden ş.a.
Într-o altă generaţie, când un viitor preşedinte SUA va trimite trupe să ocupe vreo ţară nesupusă în baza vreunui adjectiv dubios, gânditorii americani îşi vor pune probabil o întrebare familiară, dar reformulată: “Va fi un alt Irak?”
Soarta unui om nu se deosebeşte prea mult de cea a unui popor. Pentru că sunt destule state care continuă să repete acte de barbarie, până când probabil se va ajunge la o reconciliere profundă a propriei inimi întunecate. Jung spunea că, “dacă nu absorbi lucrurile pe care le-ai făcut în viaţă… eşti condamnat să le repeţi.” (V.M.)
