Revoluţiile şi alegerile nu sunt compatibile. De acest lucru m-am convins privind imaginile transmise din piaţa centrală din Kiev, din ajunul celui de-al treilea tur al alegerilor prezidenţiale. Revoluţiile se fac, de regulă, în capitale şi, din acest punct de vedere, Kievul a ales demult.
Pentru cei familiarizaţi cu problematica zonei, devenise clar, încă de la debutul campaniei prezidenţiale, că alegerile vor aduce o schimbare, fie ea cât de mică. Puţini au fost cei care îi dădeau vreo şansă actualului câştigător al alegerilor prezidenţiale din Ucraina, Viktor Iuşcenko. Amestecul direct al Moscovei însă într-o problemă strict internă a Ucrainei a generat nemulţumirea populaţiei, care a decis să pedepsească, prin votul său, o putere pe care a perceput-o ca fiind prea obedientă faţă de Moscova. Ceea ce a urmat ne este cunoscut: crearea în piaţa centrală din Kiev (pe Maidanul Nezalejnosti) a unei “Zone libere portocalii”, care a devenit principalul agent electoral al lui V. Iuşcenko; apariţia “pericolului dezintegrării Ucrainei”; medierea internaţională a crizei, prin implicarea UE şi Statelor Unite; “schimbarea la faţă” a preşedintelui Kucima, care a încetat să-l mai susţină pe fostul său favorit, Viktor Ianukovici, şi a început, treptat şi discret, să-şi îndrepte atenţia spre contracandidatul acestuia; un al treilea tur de scrutin şi, în fine, victoria lui Iuşcenko. Acum, după ce toate acestea sunt de domeniul trecutului, apar două întrebări: reprezintă victoria lui Iuşcenko sfârşitul opoziţiei dintre cele “două Ucraine”? A pierdut Rusia, prin înfrângerea suferită de Viktor Iuşcenko, Ucraina? Răspunsul la cele două întrebări este mai degrabă, în opinia noastră, negativ.
O campanie cu zvonuri
Dacă vom citi atent discursurile celor doi contracandidaţi, vom analiza confruntările lor televizate (una dintre ele a fost transmisă, parţial, şi de un post de televiziune din Bucureşti, însă autorul acestor rânduri a avut şansa de a vedea procesul electoral parţial la faţa locului, parţial în Moscova) şi, mai ales, să dacă citim presa (atât de inaccesibilă nouă, în România) din Ucraina şi Rusia, vom observa anumite lucruri, care, din Bucureşti, sunt imposibil de detectat. În pofida prognozelor analiştilor ruşi, Kievul (populaţia) nu numai că a sprijinit starea de spirit din Ucraina de Vest, dar a fostchiar promotorul “revoluţiei portocalii”, această atitudine găsindu-şi expresia în moda locală, unde femeile tinere purtau fulare portocalii, aveau agăţate la poşete eşarfe portocalii, iar unele, mai îndrăzneţe, chiar îşi vopsiseră părul în culoarea revoluţiei. Culorile galben-bleu, ale susţinătorilor lui Ianukovici, se puteau întâlni destul de rar pe străzile Kievului şi doar în zona “cartierului general” al acestuia şi pe maşinile folosite aici. În campingul ad-hoc organizat pe Maidanul Nezalejnosti, circulau fel de fel de zvonuri. Că Ianukovici ar pune la punct o operaţiune de tip “Autobuzul” în variantă ucraineană, aducând în capitală foşti condamnaţi amnistiaţi, care să “cureţe” centrul Kievului de revoluţionari; că vor fi organizate detaşamente formate din marinarii din flota de la Marea Neagră şi din cursanţii de la Şcoala Militară din Sevastopol cu scopul de a crea diversiuni pe teritoriul Ucrainei independente (de Vest). Ultimele două zvonuri au fost rapid dezminţite chiar de ministrul ucrainean al Apărării, Aleksandr Kuzimuk, însă ne dăm cu toţii seama ce forţă poate avea un zvon, dacă facem un exerciţiu de memorie pentru a ne aminti de situaţia din decembrie 1989 din România. Evident că printre cei mai mulţi care se aflau în “campingul libertăţii” exista părerea potrivit căreia “mâna Moscovei se afla peste tot în Ucraina”.
În realitate, oamenii din piaţă au protestat nu atât împotriva lui Kucima sau Ianukovici, ci împotriva Kremlinului, o dovadă în acest sens fiind că, atunci când Ianukovici, şi-a declarat disponibilitatea pentru un compromis (împărţirea posturilor de conducere – cel de premier şi cel de preşedinte – ale ţării), cei de pe “maidan”au acuzat imediat Moscova că pune la punct un scenariu de tip abhazian.
Viktor Iuşcenko nu a reacţionat în nici un fel la teza lansată de contracandidatul său, potrivit căreia nici unul dintre ei, în cazul unei victorii, nu va fi, în realitate, decât un preşedinte pe jumătate, adică a acelei părţi a Ucrainei care i-a dat votul. În glumă poate sau în serios, Iulia Timoşenko – aliat al lui Iuşcenko şi pretendent la postul de premier – a propus ca zonele care au votat cu Ianukovici (regiunile Doneţk şi Lugansk) să fie, nici mai mult nici mai puţin, decât îngrădite cu… sârmă ghimpată. Imediat, aliaţii săi i-au recomandat acesteia să se abţină pentru o perioadă de la astfel de declaraţii, dacă nu doreşte să-i strice imaginea lui Iuşcenko în ochii liderilor occidentali şi, mai ales, ai Moscovei. A devenit clar că retorica antirusă a candidatului opoziţiei şi a celor din anturajul său va dispărea imediat după terminarea alegerilor.
În ce-i priveşte pe locuitorii din zonele centrale ale Ucrainei, ei au votat pentru Iuşcenko nu atât pentru că împărtăşesc o stare de spirit identică cu cea a locuitorilor din Ucraina de Vest. Ei şi locuitorii Kievului au votat împotriva puterii în semn de protest faţă de felul în care a fost realizată privatizarea în Ucraina, după desprinderea acesteia din Uniunea Sovietică, în urma căreia cea mai mare parte a fostelor proprietăţi de stat a trecut în posesia a patru persoane din partea de Est a Ucrainei (oligarhi în variantă ucraineană) – unul dintre ei fiind Rinat Ahmetov, care locuieşte în Doneţk, iar altul fostul premier, Viktor Ianukovici – şi care erau apropiaţi sau făceau parte din structurile de putere.
În stradă însă, astfel de argumente nu au avut trecere şi de aceea susţinătorii lui Ianukovici din zonele estice au fost trecuţi în rândul criminalilor. De asemenea, micii întreprinzători din Kiev s-au temut într-adevăr că, în cazul victoriei lui Ianukovici (sau al falsificării alegerilor), în oraş vor sosi bande care le vor distruge proprietăţile. Mulţi dintre ei afirmă că în veci nu ar fi votat cu Iuşcenko, în spatele căruia se află tot interese economice. Şeful de campanie al lui Ianukovici, Taras Cernovil, afirmă că Iuşcenko nu este pe deplin liber şi că este reprezentantul unor interese străine, care au pus la cale “revoluţia portocalie” şi l-au demonizat pe contracandidatul său, Ianukovici. Dacă privim spre Gruzia, unde se spune că “revoluţia roz” de acolo ar fi fost făcută tot cu bani occidentali, iar revitalizarea economiei se face cu capital rus (ministrul Reformei în Gruzia este un important om de afaceri rus de origine gruzină), atunci declaraţiile lui Iuşcenko privind prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte (a afirmat că va merge la Moscova) sunt de înţeles. Astfel de argumente au circulat pe maidan, în “campingul libertăţii”, iar ele vor trebui luate în considerare când se va analiza temeinic “revoluţia portocalie”.
O singură ţară, două lumi
Cea mai importantă problemă postalegeri, în opinia noastră, va fi cea a proprietăţii. Ea nu a fost ridicată în campanie de nici unul dintre candidaţi. Fie ea va fi luată din mâinile unora (cei apropiaţi lui Ianukovici) şi dată altora (susţinătorii lui Iuşcenko), fie procesul de privatizare va fi revizuit în întregime. Noii puteri îi va fi foarte greu să pună în practică prima variantă mai ales că ea va trebui să coabiteze cu grupul industrialo-financiar condus de şeful economiei ucrainene, Rinat Ahmetov. E adevărat că electoratul lui Ahmetov nu se compară cu cel al lui Iuşcenko, însă primul are bani, foarte mulţi bani. Cât priveşte ultima variantă, ea nu are nici o şansă de reuşită pentru că nici una din tabere nu a luat-o în calcul.
În ceea ce priveşte populaţia ţării, ne rezumăm a spune că au trecut vremurile când cele două Ucraine se “ciocneau” exclusiv în probleme lingvistice. Astăzi situaţia este mult mai complexă pentru că în lupta politică s-a vorbit despre existenţa a două culturi şi chiar a două economii. Estul reprezintă maşinile grele, metalurgia, chimia, centralele hidroelectrice şi atomoelectrice, totul la scară mare. Centrul şi Vestul, care în toţi aceşti ani au fost efectiv dezindustrializate, caută o ieşire din criză prin dezvoltarea industriei uşoare şi a bunurilor de larg consum, a sferei serviciilor, aceste zone fiind orientate mai mult spre piaţa europeană. Deocamdată însă cea mai mare parte a PIB-ului este dată de partea estică a Ucrainei (80%). Vor putea coabita aceste “două lumi” sub un singur acoperiş? E dificil de făcut o prognoză acum când politica şi emoţiile sunt încă puternice. Un singur lucru e clar: noua putere nu va încuraja nici un fel de manifestări antiruse şi nu va promova o astfel de linie în relaţia sa cu Rusia. Proaspătul preşedinte ales a şi anunţat că va continua dialogul cu Moscova în vederea creării zonei unice economice, iar în ceea ce priveşte relaţia cu SUA, a făcut deja un gest, care le-au nemulţumit pe acestea: anunţarea retragerii contingentului din Irak. Evident că un astfel de gest este în deplină concordanţă cu starea de spirit a populaţiei, dar şi cu – îndrăznim noi să adăugăm – cea a elitei politice ruse.
În pofida declaraţiilor sale privind unitatea ţării, n-ar fi exclus ca Iuşcenko să adopte un plan de federalizare a acesteia, prin care să acorde zonelor mai “rusofile” din Est un grad sporit de autonomie, mai ales că şi partidele politice care l-au susţinut pe Ianukovici s-au declarat de acord în această problemă. De aici, de la extinderea prerogativelor regiunilor pe seama centrului, şi până la federalizare nu mai este decât un pas. Deocamdată, în euforia victoriei, Iuşcenko şi susţinătorii săi nu prea acordă atenţie problemei sau, pur şi simplu, se fac că nu o observă. Însă odată rezolvată problema, vor trebui să întreprindă unele demersuri în această direcţie şi să găsească o soluţie. Iar soluţia, nu avem nici o îndoială, va trebui căutată tot la Moscova. În ceea ce priveşte economia, şi aici vor trebui depuse eforturi pentru a o scoate din situaţia în care au adus-o alegerile prezidenţiale. E de ajuns ca grivna (moneda naţională) să se devalorizeze şi să crească preţurile pentru că noua putere să-şi întoarcă faţa spre vecinul nedorit de la Est, de care industria ucraineană este atât de strâns legată. A fost singuraproblemă din actuala campanie asupra căreia ambele tabere – şi “portocaliii” lui Iuşcenko şi “bleu-galbenii” lui Ianukovici – au avut puncte de vedere comune.
