Alegerile europarlamentare reprezintă, printre altele, şi parastasul de… câţi ani, oare? 13? de la decesul societăţii civile româneşti. Aş plasa momentul morţii în 1996, odată cu câştigarea alegerilor de către Emil Constantinescu şi CDR. Într-un anume sens, a fost atunci triumful singurei forme de manifestare reală a societăţii civile româneşti, Piaţa Universităţii. Petiţiile online pentru salavarea parcului Bordei sau împotriva taxei auto vestesc însă naşterea societăţii civile 2.0.
Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetăţenilor noi roluri şi relaţii sociale, prin diferite modalităţi de participare la viaţa publică.
În momentul de faţă, nu există nici o altă modalitate de participare la viaţa publică decât cele politice, în interiorul structurilor de partid. Intelectualii, care ar trebui să ofere ghidaj şi repere, s-au grăbit să se înregimenteze, mai mult sau mai puţin voalat, punându-se în slujba sistemului, nu a cetăţeanului.
Abdicarea de la rolul lor fundamental a intelectualilor, a permis vulgarităţii, non-valorii şi prostului gust să preia iniţiativă şi să ajungem dominaţi de un sistem politic corupt şi ineficient suficient sieşi. Nu este nici o întâmplare că în structurile politice decizionale nu a mai pătruns nici un nume nou de la începutul anilor 2000. La mai bine de douăzeci de ani de la instaurarea unui sistem democratic de guvernare în Romania, se poate spune fără a greşi că democraţia nu şi-a intrat pe deplin în drepturi.
Deciziile politice şi economice majore sunt luate fără asentimentul populaţiei, fiind uneori chiar în contradicţie flagrantă cu interesele cetăţenilor şi cu promisiunile făcute în campania electorală (apogeul fiind atins în trecuta ediţie electorală, care a depăşit orice limită a decenţei).
Deşi aceasta modalitate de luare a deciziilor este o caracteristica a guvernărilor totalitare, ea supravieţuieşte şi în condiţiile în care, din punct de vedere formal, conducerea politică a ţării este desemnată prin alegeri libere. Practic, nici nu mai este mult până la reîntoarcerea la partidul unic, au mai rămas doar patru, dar oricum sunt greu de diferenţiat între ele dincolo de adversităţile individuale. Vina pentru comportamentul politicienilor, dar şi al „elitei economice” române se datorează într-o oarecare măsura şi absenţei unei Societăţi Civile bine structurate.
Societatea civilă românească a fost dintotdeauna politizată şi partizană, din această cauză necredibilă. Ajunsă la putere în 1996 s-a dovedit la fel de coruptă şi incompetentă ca şi clasa politică pe care o critica. Puţinii intelectuali care mai rămăseseră „neimplicaţi” au cedat unul câte unul în epoca Băsescu. Din 2000 mai rămăseseră doar vreo 3 organizaţii care produceau rapoarte şi aveau demersuri publice: SAR, Freedom House şi Transparency International. Sub Traian Băsescu şi-au dat şi ele obştescul sfârşit.
Cauzele?
În primul rând, organizaţiile civice s-au organizat, ca şi partidele politice, în jurul unei/unor personalităţi. Pe măsură ce acestea au cedat altor tentaţii, organizaţiile au amuţit şi dispărut treptat.
Lipsa de cadre a clasei politice este o altă cauză importantă. În absenţa unor oameni din interior, partidele politice au promovat oameni din societatea civilă care au cedat tentaţiei, deşi era evident că, pe de-o parte, îşi vor pierde credibilitatea, iar pe de altă parte nu vor reuşi să schimbe nimic. Uneori nici măcar nu a fost vorba de partide politice, ci de societăţii comerciale.
Rezultatul, societatea civilă a devenit „câinele de pază al puterii”, vorba unui seminar organizat prin 2005, dacă nu mă înşeală memoria. Absenţa reperelor pe care ar fi trebuit să le aducă societatea civilă are ca rezultat degringolada şi confuzia valorilor în care bălteşte societatea românească.
Din fericire, există şi semne pozitive. Internetul oferă o platformă de exprimare care poate duce, treptat-treptat, la coagularea unor grupuri în scopuri comune, de la salvarea unui parc până la lupta împotriva unor taxe şi impozite. Sigur, petiţiile online sunt inutile atâta timp cât sunt ignorate în continuare de autorităţi, dar o parte din mesaje pătrund şi în „main-stream” şi duc la rezultate fericite cum ar fi salvarea unei vieţi ori darea în vileag a unor abuzuri sau ilegalităţi. Zoso, Cabral, BadPitzi, Mănac, Fluture, Novac sunt doar o parte din noii lideri. Influenţa lor a depăşit-o deja pe cea a „civililor” clasici. Societatea civilă a murit, trăiască societatea civilă.
