Summit-ul G20 a debutat la Londra pe 2 aprilie sub auspicii nefavorabile. Criza internaţională provoacă aşteptări ridicate, dezbaterile durează practic de la precedentul summit din noiembrie anul trecut, iar în ultima vreme există tot mai multe încercări de a aduce oamenii cu picioarele pe pământ: la summit s-a încercat luarea unor decizii care să pună capăt recesiunii.
Au fost lăsate “să transpire” spre media neînţelegerile între SUA şi UE privind ajutoarele de stat, divergenţele de opinii privind moneda internaţională, tot mai mulţi anticipând un eşec similar cu cel de la conferinţa economică mondială care a avut loc la Londra în 1933. Ce a urmat este acum istorie, dar nu trebuie uitat că a fost unul dintre momentele care au premers schimbarea lumii în următorii ani. Nu ştiu dacă există un Hitler în devenire, dar ştiu la ce a dus ignorarea istoriei. Oare acesta este motivul pentru care se învaţă tot mai puţină istorie?
Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, trage un semnal de alarmă: se poate ajunge la “o criză politică la nivel global” dacă G20 nu poate adopta o strategie anticriză, precizând că “Voi cere cu tărie la Londra ca măsurile să fie puse în aplicare pentru a preveni un posibil dezastru al dezvoltării umane” (Mediafax citând AFP).
Revenind la criza actuală – dar fără a uita că ştiinţele economice încă studiază criza din urmă cu opt decenii! – trebuie punctate câteva aspecte:
l factorii de decizie sunt reuniţi – G20 reprezintă 85% din PIB-ul mondial, 80% din comerţul mondial şi două treimi din populaţia mondială;
l momentul este propice – viaţa economică a planetei este în derivă, iar sistemele actuale îşi demonstrează ineficienţa;
l alternativele de acţiune – sunt deja identificate/elaborate, majoritatea sunt deja analizate sau supuse dezbaterilor publice;
l pericolele sunt globale – recesiune, şomaj, inflaţie etc.;
l presiuni suplimentare – naţionalismul reînvie, constrângeri ecologice, migraţia forţei de muncă etc.;
Singura certitudine este că nu există certitudini! Mai mult, încă planează pericole care pot conduce la acutizarea crizei şi transformarea ei într-o criză social-politică mondială precum criza cărţilor de credit, criza energetică (mai ales preţul pe barilul de petrol) sau criza alimentară.
În condiţiile în care G20 nu este învestit/recunoscut ca o autoritate decizională, având o compoziţie eterogenă care nu îi nu permite atingerea consensului pentru adoptarea unei decizii, putem aprecia că o realizare importantă va fi dacă se va ajunge la un inventar comun al problemelor şi prioritizarea acestora. Doar în aceste condiţii se pot trasa liniile directoare care să fie un punct de plecare în elaborarea unui plan unitar de reînviere economică.
Ce încurcă iţele tot mai mult? Factorul uman.
Avarismul
S-au făcut prea mulţi bani din activităţile financiare. Pieţele bancare, de capital, de asigurări, absolut toate au obţinut din inginerii financiare din ce în ce mai mulţi bani care erau tot mai puţin acoperiţi. Nu se putea merge la infinit pe un trend crescător mincinos. În momentul în care creşterea artificială a masei monetare nu mai avea nici o acoperire în producţie, garanţii sau rezerve, lucrurile au luat-o razna. Şi, cu cât cazi de mai sus, cu atât te loveşti mai tare.
Abia acum se vorbeşte de principii şi valori umane, onestitate, integritate. Din păcate stindardul este purtat de demagogi din state precum SUA sau Marea Britanie, fix cei care au lansat cele mai toxice produse financiare. Drumul de la avarism la demagogie este foarte scurt. Gordon Brown, acest Bush Jr. al Marii Britanii, aflat în plin turneu de promovare a summit-ului, a ţinut deunăzi un discurs în faţa finanţiştilor de pe Wall Street în care ataca comportamentul bancherilor. După câteva zile, aflat la Brasil, a propus că ţările din întreaga lume au nevoie de o transfuzie de capital de 100 miliarde dolari pentru relansarea comerţului mondial. De unde se iau banii, nu se mai spune, după modelul aliatului de nădejde SUA. În aceeaşi zi în care guvernatorul Băncii Angliei declara că nu mai sunt bani pentru stimularea economiei, premierul britanic declară: “Europa de Est trebuie ajutată de urgenţă”. Leneşul moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Băncile engleze sunt încă decapitalizate în ciuda ajutoarelor de sute de miliarde de lire, şomajul a atins deja 2 milioane de oameni şi continuă creşterea, iar imobiliarele sunt la pământ. Logica este elementară: Estul împărţit la Malta ca în Yalta – de data aceasta numai pe criterii economice – l-am cumpărat pe câţiva bănuţi, l-am acceptat în U.E., acum să plătească pentru asta! În fond, de ce să falimentăm noi?! Hai să-i falimentăm pe ei, doar sunt acolo destui amatori de licurici mari! Îi împrumutăm, încurajăm creditarea şi apoi consumul. Cu produse de la noi, bineînţeles!
Întâmplător Cehia deţine preşedinţia Uniunii, iar premierul ceh Mirek Topolanek nu s-a putut abţine să nu puncteze – planul anticriză al SUA este „drumul către iad”.
Falimentul
Situaţia economică mondială a fost denumită criză deşi îi lipseşte una din componentele majore: falimentul. Acesta este supapa naturală prin care economia respiră: unii mor, alţii se nasc. Falimentul înseamnă închiderea unor fabrici, preluarea activelor de către competitori şi continuarea producţiei de un întreprinzător sănătos.
În momentul acesta muribunzii se agaţă de noi trăgându-ne şi pe noi în groapă alături de ei. Pentru ce? Pentru că nu pot concepe că de la o avere de zeci şi sute de miliarde se poate ajunge la o sărăcie de câteva milioane. Nu este vorba neapărat de corupţie, terorism internaţional sau mafia infiltrată în politică, în “societatea civilă” sau în media. Punctul pe i este pus de Eugen Ovidiu Chirovici: “Teoriile conspiraţiei sunt utile: sunt simple de înţeles în logica elementară, deresponsabilizează o naţiune în grup şi conţin doza de andrenalină telenovelistică pe care explicaţiile reale – dar searbede inerent – nu pot să o conţină.”
În plus, manipularea maselor costă mai puţin decât informarea pe scară largă. Pâine şi circ. Iar când nu pot să mai ofere nici măcar atât, imperiile se prăbuşesc.
Scenariile construite pentru perioada de după criză sunt demne de filmele SF. Lumea se va schimba după această criză indiferent de ce va fi la summit. Încheierea crizei şi reînceperea creşterii economice în 2010-2011 reprezintă un scenariu posibil. Oare este şi cel mai bun?! Este suficient să iei un calmant ca să-ţi treacă durerea, dar nu să te însănătoşeşti. O depăşire lejeră a crizei nu va fi decât o amânare a momentului adevărului. Sunt de părere că avem o criză sistemică mondială şi este imperios necesară o „constituţie” de reglementări unitare pe plan mondial care să reflecte valorile umane în cele economice.
Realitatea dură
Defectele mecanismelor economice ies la suprafaţă, dar trebuie privite cu echilibru. În ciuda neîncrederii generalizate, nu trebuie să negăm toate principiile actuale, să distrugem tot, inclusiv laturile pozitive ale vieţii economico-sociale actuale. Spre exemplu, globalizarea este pusă tot mai des la zid, ignorându-se total eronat valori esenţiale ale progresului şi civilizaţiei omenirii precum liberalizarea comerţului sau a circulaţiei capitalurilor.
Trecerea dintr-o extremă în cealaltă este periculoasă şi poate să producă şi mai multe rele. Vandalizarea locuinţei unui bancher englez sau jefuirea unui supermarket în Israel de către angajaţi şi furnizori sunt (deocamdată?) fenomene izolate şi aşa trebuie să rămână.
Transformarea realităţii economice dure într-o realitate socială şi politică dură este astăzi pericolul numărul unu în lume, înaintea terorismului, degradării mediului, sărăciei şi analfabetismului, mafiei sau conflictelor armate. Aici intervine – sau ar trebui să intervină – rolul summit-ului londonez al G20.
Concentrarea energiilor în mod direct şi aproape exclusiv asupra găsirii soluţiei-cheie este echivalent cu a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Se dezbate intens desfiinţarea dolarului ca etalon monetar, inclusiv de către Rusia şi China care au mai mult de jumătate din rezerve în moneda americană. Modificarea structurii DST-ului reprezintă o soluţie numai în măsura în care urmăreşte un algoritm echitabil, nu o fugă de pericolul inflaţionist care planează asupra dolarului. De aici o nouă serie de neînţelegeri între cei 20 şi nu numai.
Reuniunea G20 nu poate face minuni. Speranţe mari au fost şi la summit-ul precedent din noiembrie, iar ce a urmat nu a fost decât o agravare a crizei. Planuri de bătaie există, dar nimeni nu e dispus la compromisuri de teamă să nu cadă mai rău ca ceilalţi. Prin urmare, scapă cine poate!
Un editorialist de la “Financial Times” considera acest summit ca fiind ultima speranţă pentru ca liderii celor mai mari economii ale lumii să evite o catastrofă precum cea din “Marea Criză”.
Economia mondială poate fi salvată, întâlnirea G20 din 2 aprilie este una din ultimele şanse înainte ca tăvălugul să fie de neoprit. Capitalismul a trăit cu două decenii mai mult decât comunismul şi, dacă va fi resuscitat la Londra, viitorul este sumbru. Mai puţin sumbru poate fi un upgrade la versiunea capitalism 2.0.
