Europa prin Uniunea Europeană în general, în special prin zona euro, este zona cea mai expusă la criza economică. Discuțiile sunt în toi de mult, dar ritmul s-a accelerat după ultimele peripeții ale Greciei. Stabilitatea zonei euro este pusă în discuție tot mai des, mai ales pe fondul acutizării războiului informațional, punctul culminant fiind zvonul privind un posibil împrumut de 600 miliarde de euro pe care chipurile îl pregătea FMI-ul pentru Italia.
Teoria potrivit căreia cine controlează finanțele și informația, are puterea, pare mai actuală decât oricând. În fond toate scenariile – fie că sunt pesimiste sau optimiste – au la bază mai mult zvonurile și mai puțin realitatea. Până în urmă cu câțiva ani, mai exact înainte de debutul crizei, dacă doreai să afli care este situația exactă despre o monedă sau despre starea economică a unei națiuni, puteai afla citind opinii avizate în presa de specialitate, le puneai cap la cap, le treceai prin filtrul gândirii tale și în final puteai concluziona asupra subiectului. Astăzi, șansele de a realiza un astfel de exercițiu au scăzut simțitor tocmai datorită faptului că din orice informație și din orice zvon se pot produce cu iscusință miliarde peste noapte. Și nu doar pe bursă sau pe piețele bancare prin speculații pe schimb valutar sau pe dobânzi, ci și cu tot felul de produse financiare derivate, adică fix ceea ce s-a spus nu o dată că a produs și acutizat criza.
Asistăm astfel la un veritabil război de gherilă pe piețele financiare. Rezistă cine are banul și informația corectă. Muritorii de rând, de la amărutul care nu are după ce bea apă, dar se luptă să-și plătească rate, până la o bună parte dintre firmele cu active de milioane și miliarde de euro, ei bine toți sunt astăzi expuși la acest război economic fără reguli.
În acest context, indiferent de buna sau reaua credință a oricărui jucător pe piață, predomină senzația că euro este o monedă riscantă, instabilă, cel puțin pe termen scurt și cel puțin față de alte monede importante. Sigur că reacțiile zonei euro sunt deseori greoaie, chiar birocratice, pentru că trebuie să respecte un set de reguli de la fundamentarea unei decizii evidente până la hotărârea deciziei. De asemenea, sunt multe voci care mizează împotriva euro pentru simplul motiv că în acest moment o bună parte din rezervele valutare ale Chinei sunt în dolari americani. Însă lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par, deși teoria managementului ne îndeamnă tot mai des în ultima perioadă să eliminăm “amănuntele”, superficialitatea poate costa nu doar miliarde, ci și ani de criză prelungită.
Scenariul optimist vs. Scenariul pesimist
Chiar dacă la acest moment realizarea Statelor Unite ale Europei pare literatură utopică sau științifico-fantastică, proiectul este realizabil și ar aduce beneficii importante unei populații de peste jumătate de miliard.
De fapt, indiferent de diferitele curente de opinie ale prezentului, viitorul va conduce la guvern mondial, un fel de ONU cu prim-ministru, care numește un prefect/guvernator pentru România. Viteza actuală a transporturilor și, mai ales, a telecomunicațiilor este deja un prim pas în această direcție.
Este firesc, logic și uman cel puțin prin prisma evoluției speciei în ultimii 10 mii de ani, ca omenirea să tindă spre țeluri comune speciei în primul rând.
Dar până la viitorul planetei, în acest moment îngrijorează viitorul bătrânului continent, în special al eurozonei. De fapt, scenarita este simplă: scenariul optimist: euro rezistă; cel pesimit: euro moare, iar Europa intră într-o perioadă mai periculoasă decât cea din criza 1929-1933, care s-a încheiat cu pregătirile pentru al doilea război mondial.
Ce soluții are scenariului optimist?
Euro nu se prăbușește peste o săptămână, așa cum afirmă unele voci precum Wolfgang Munchau, jurnalist Finnancial Times. Ollie Rehn – comisar european pe probleme economico-financiare – afirmă de asemenea că “Intrăm acum întro perioadă critică de 10 zile pentru a completa şi concluziona răspunsul pe care Uniunea Europeană îl va da crizei“.
În decurs de zile nu se pot lua decât măsuri pompieristice. Dar, dacă acestea vor fi dublate de o serie de măsuri menite să rezolve problemele sistemice ale zonei euro, o schimbare majoră poate avea loc.
S-a dovedit că măsurile de austeritate și planurile de susținere a Fondului European de Stabilitate Financiară au efecte limitate în timp și, ca orice medicament, pot produce și reacții adverse nedorite (de la scăderea consumului și a veniturilor la buget la mișcări sociale periculoase). Ce se poate face?
a) Crearea unei uniuni fiscale a zonei euro. Ideea este mai veche, dar dezbaterile au reînceput odată cu declarațiile laureaţilor Premiului Nobel pentru economie din acest an, Thomas Sargent şi Christopher Sims. Sigur că în practică este cu mult mai greu de realizat decât în teorie. Sunt necesare resurse uriașe, o perioadă de trecere pentru a atenua șocurile, crearea unor politici și algoritmi fiscali, etc.
Independent de amploarea și implicațiile mecanismelor de punere în practică, uniunea fiscală trebuie gândită ca pe termen lung sau foarte lung absolut toate impozitele directe și indirecte să fie la același nivel, cu excepția taxelor și impozitelor locale.
b) Toate statele UE să adere la eurozonă într-un orizont de timp bine determinat (în opinia mea maxim 5 ani), iar cine nu dorește să renunțe la moneda națională să fie exclus din Uniune. Viitorii candidați vor trece la euro odată cu intrarea în UE.
Cei mai virulenți opozanți ar fi desigur Marea Britanie, Danemarca și Suedia. De asemenea, Polonia, Cehia și Ungaria ar putea “bombăni”, dar e puțin probabil că își vor permite să rămână pe dinafară.
Aportul cel mai mare ar fi cel al PIB-ului britanic, cu doar 0,5% mai mic decât cel francez, care deține aproximativ 20% din PIB-ul eurozonei. Produsul intern brut al Poloniei și cel al Suediei sunt apropiate de nivelul celui belgian, iar cel al Danemarcei este similar cu cel al Greciei. Numai prin aderarea acestor patru state, PIB-ul eurozonei ar cunoaște o creștere de aproximativ 29% (calculat la nivelul anului 2010). Creșterea populației din eurozonă ar fi de 35%, iar aspectele demografice și sociale – care sunt mai mult la mâna politicului – sunt cele care sperie vechile state, poate mai ales Germania, care știe foarte bine cât de greu a fost să înghită RDG-ul.
c) Crearea unei constituții europene fără renunțarea la constituțiile naționale. Acesta este un alt proiect vechi, dar de care se vorbește mai rar în ultima vreme. Momentul nu este deloc prielnic, sentimentele naționaliste încep să iasă la suprafață întotdeauna în perioadele de criză. Recent, euroscepticul britanic Nigel Farage se acuza UE că dictează popoarelor prin forțarea demisiilor premierilor Papandreu şi Berlusconi, pe care i-a înlocuit cu guverne-marionetă. Să auzi un britanic vorbind atât de demagogic este ilar până la penibilitate. E drept, puțină lume mai știe astăzi istorie…
Chiar și excluzând guvernele-marionetă controlate de britanici în ultimele vreo patru secole, rămân în continuare o mulțime de exemple: de la Armenia, Iudeea sau Macedonia – state vasale Imperiului Roman, până Correa de Sud și Correa de Nord care se acuză reciproc de mai bine de jumătate de secol că sunt marioneta americanilor, respectiv a rușilor (și, mai nou, a chinezilor). Deci, cu sau fără o astfel de constituție, riscurile națiunilor rămân aceleași.
d) Recapitalizarea băncilor din zona euro și păstrarea unui control al statelor europene prin intermediul BCE. Pe românește este vorba de o naționalizare parțială a băncilor pline de active toxice. Degeaba încerci să recapitalizezi, să împrumuți, să creezi Basel III, IV sau X, atâta vreme cât sistemul bancar internațional urmează un set de reguli pe alocuri periculos de libertine, nu poți trece de actuala criză decât dacă vei controla parțial sau chiar total băncile în calitate de acționar. După criză, acțiunile pot fi vândute bine-mersi.
e) Extinderea reglementărilor cu caracter unitar la nivel european. Un bun exemplu este cel românesc unde aberațiile cu prima înmatriculare au adus multe lucruri bune (mașini mai puțin poluante, mai sigure, etc.), dar și multe lucruri rele (creșterea deficitului comercial). Crearea unor reguli clare de cooperare, după modelul celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene “Cooperare politenească și judiciară în materie penală” (JAI) sub care s-au creat trei instituții importante: Eurojust, Europol și Cepol. Reamintesc că acest pilon vizează responsabilitățile la nivel european privind lupta împotriva imigrației ilegale, a traficului droguri, arme sau carne vie, cooperarea judiciară în materie civilă și respectiv penală, cooperare vamală, etc.
Continuarea uniformizării reglementărilor existente în domeniul protejării mediului este doar un exemplu. O mai exactă standardizarea în ceea ce privește noxele emise de autoturisme ar reduce poluarea, ar provoca mai mult cercetarea și ar crește competitivitatea.
Europa, chiar dacă nu este principalul responsabil pentru criza economică actuală, trebuie să își rezolve toate aceste probleme singură. Numai pe această cale poate ulterior schimba anumite sisteme sau reguli care funcționează pe plan internațional, dar nu îi convin.
Europa va da și de această dată direcția pe care o apucă omenirea, așa cum face de peste două mii de ani. Rămâne de văzut care va fi această direcție.
