Există şi moşteniri nedorite. Moşteniri de care nu ştii cum să scapi fără să te arăţi lipsit de orice consideraţie faţă de trecut. Statuile lui Marx, Engels şi Lenin, monumentele eliberatorilor sovietici, mausoleele eroilor comunişti naţionali împânzeau în 1989 statele Europei Centrale şi de Est. Ce e de făcut? ne-am întrebat cu toţii atunci, ca şi părintele revoluţiei sovietice cu şaptezeci de ani mai devreme. Soluţiile găsite au fost diverse, nu de puţine ori ingenioase sau de-a dreptul comerciale, în unele cazuri.
Ţările Europei Centrale şi de Est s-au confruntat cu numeroase probleme după marile schimbări din 1989. Pe lângă reformele instituţionale şi politice, noile regimuri au avut de rezolvat şi o problemă urbanistică: oraşele est-europene erau impregnate de ideologia socialistă: monumente, statui, clădiri, plăci comemorative aminteau la tot pasul de o ideologie ale cărei urme trebuiau şterse cât mai rapid. Fiecare stat a găsit propriile metode de a distruge, a masca, a muta sau a revalorifica aceste “vestigii” ale socialismului real. Nu de puţine ori, deciziile de a distruge sau de a păstra o statuie, un mausoleu au fost controversate, dând multă bătaie de cap administraţiilor locale şi naţionale.
La Budapesta, un Parc al Statuilor
Unul din exemplele de succes ale acestui amplu proces de reciclare a monumentelor este cel maghiar. Undeva către marginile Budapestei, un Parc al Statuilor, reunind cele mai importante statui socialiste colectate din capitală, a devenit un important punct de atracţie pentru turiştii străini (mai ales vest-europeni, e adevărat). În 2002, parcul avusese deja 250.000 de vizitatori. Ideea nu este nouă şi a circulat, ca proiect, în mai toate ţările foste socialiste. Dar Ungaria a fost cea care a deschis prima un astfel de parc, încă din 1993.
Prima propunere pentru realizarea parcului a apărut sub forma unui articol în 5 iulie 1989. Ideea istoricului literar László Szörényi era de a face un Lenin Parc în care toate statuile lui Lenin ar fi fost adunate. Iniţiativa a fost apoi preluată de Asociaţia foştilor deţinuţi politici care a emis o proclamaţie în care cerea tuturor oraşelor şi satelor ungare să-şi doneze statuile către Asociaţie care, la rândul ei, le va plasa la Recsk, un fost lagăr de muncă forţată. Ar fi fost vorba, susţineau ei, de un ansamblu muzeal care ar fi reunit ideea comunistă, personificată de statui, cu practica comunistă, reprezentată de lagărul de muncă forţată.
Soluţia care a avut câştig de cauză, într-un final, Parcul Statuilor, a fost mult mai puţin agresivă şi nu atât de impregnată ideologic. Arhitectul care a câştigat proiectul Parcului, Ákos Eleőd, a şi declarat, de altfel: “Dacă aş fi transformat aceste statui de propagandă într-un parc al propagandei contrare, atunci nu aş fi făcut altceva decât să urmez prescripţiile şi mentalitatea moştenite din vremea dictaturii.” Dispunerea statuilor nu a urmărit obţinerea unui efect comic, ele fiind aşezate mai degrabă ca într-un muzeu arheologic sau un muzeu de artă.
Desacralizarea post-comunistă a monumentelor
Soarta acestor statui în post-comunism a stat, consideră Nikolai Voukov, un analist bulgar al fenomenului, sub semnul desacralizării. De proporţii monumentale, statuile fuseseră învestite în timpul regimului comunist cu o importanţă aproape religioasă, devenind adevărate locuri de pelerinaj şi de învestire. Evenimentele, comemorările şi sărbătorile partidului aveau întotdeauna loc în preajma unui astfel de mausoleu, monument sau statuie care conferea importanţă şi sacralitate momentului. Ca şi mumiile egiptene sau statuile totemice din Africa aflate în marile muzee ale lumii, monumentele comuniste şi-au pierdut, prin simplul act al dislocării lor, orice urmă de sacralitate. Tocmai dimensiunile monumentale care le consacraseră s-au întors împotriva lor în momentul în care au fost date jos de pe soclu. Au devenit, peste noapte, simple exponate turistice la fel de exotice pentru turistul occidental ca mumiile egiptene.
Monumente reciclate
Nu toate monumentele au avut însă aceeaşi soartă. O parte din ele au fost revalorificate, printr-un proces subtil de deturnare a semnificaţiei lor iniţiale. În această categorie intră multe din monumentele dedicate Armatei Sovietice Eliberatoare. Cel din Sofia, de exemplu, se află încă la locul lui. Deşi s-au organizat proteste atât contra monumentului, dar şi lanţuri vii pentru a-l proteja (asemănătoare protestelor de anul trecut din jurul Mausoleului Eroilor Comunişti din Parcul Carol), deşi a fost acoperit de graffiti de nenumărate ori, dar şi curăţat de tot atâtea ori, monumentul există, impunător, în centrul Sofiei. Explicaţia se găseşte în semnificaţia ambiguă a monumentului, ambiguitate care a reuşit să-l salveze. Din cauza faptului că nici un soldat sovietic nu a murit pe teritoriul Bulgariei în ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial, în lunile “eliberării” adică, monumentul ajunsese să fie considerat ca fiind dedicat tuturor soldaţilor care muriseră în timpul războiului. Au fost chiar şi voci care au susţinut că poate fi interpretat şi ca un monument dedicat victimelor comunismului.
Un exemplu asemănător se află şi la Budapesta. Pe cel mai înalt deal din oraş, Gellért, a fost dezvelită în 1947 Statuia Libertăţii, reprezentată alegoric de o femeie cu laurii eliberării în mână. Garantul libertăţii, soldatul sovietic, se află la picioarele ei, ţinând strâns mitraliera şi steagul. Înălţimea impresionantă a monumentului, patruzeci şi şapte de metri, a făcut ca el să devină un adevărat simbol al oraşului, fiind vizibil din aproape orice punct al capitalei. Această nouă semnificaţie, dobândită în decursul a cincizeci de ani, a făcut imposibilă dărâmarea lui. După ce soldatul sovietic a fost înlăturat şi dus în Parcul Statuilor (el fusese realmente distrus în timpul revoluţiei din 1956, dar înlocuit imediat după înăbuşirea revoluţiei), după ce numele soldaţilor sovietici şi inscripţiile cu litere chirilice au fost înlăturate, iar noua inscripţie dedica monumentul tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru independenţa, libertatea şi fericirea Ungariei, complexul statuar şi-a reluat funcţia simbolică printre emblemele Ungariei. Transferul de semnificaţie a fost uşurat şi de un proiect artistic care a îmbrăcat statuia într-un imens cearşaf alb, transformând monumentul într-o stafie ce a fluturat timp de câteva zile, în 1992, deasupra Budapestei. Era, se pare, stafia comunismului care îşi lua astfel adio.
Nu există revoluţie fără dărâmarea unei statui
Unul din simbolurile media cele mai puternice ale unei revoluţii este dărâmarea unei statui. Pentru întreaga omenire consumatoare de televiziune, dărâmarea statuii lui Saddam la Bagdad a însemnat victoria democraţiei în Irak. Chiar dacă evenimentele ulterioare au dovedit că democraţia se impune ceva mai greu decât prin dărâmarea unei monument, se pare că nu există revoluţie fără momentul magic în care statuia dictatorului cade în uralele frenetice ale mulţimii. Dărâmarea Zidului Berlinului a fost învestită cu aceeaşi încărcătură simbolică: nu era vorba de dărâmarea unui zid, ci de dărâmarea întregului sistem comunist.
Este paradoxal totuşi că această frumoasă “tradiţie” este tot de sorginte comunistă. Celebrul film al lui Eisenstein, Octombrie, se deschide cu dezmembrarea, bucată cu bucată, a statuii ţarului. Filmul, comandat de puterea sovietică ca un film de propagandă, prezintă revoluţia sovietică din 1917 într-o manieră atât de realistă încât, chiar şi astăzi, scene din film sunt folosite ca imagini documentare ale revoluţiei ruse. Faptul că Eisenstein a recreat, în mod real, scenele revoluţiei din octombrie, pentru a le putea filma, nu înseamnă totuşi că ocuparea Palatului de Iarnă, una din cele mai celebre şi citate scene din film, poate fi folosită ca sursă documentară. Iată însă că dărâmarea unei statui, prezentată de Eisenstein ca simbol al căderii unui întreg regim, a supravieţuitregimului comunist şi a ajuns să întruchipeze, pentru noi toţi, ideea de revoluţie.(S.R.B.)
