Viitorul imediat al Uniunii Europene stă, în context, foarte mult sub semnul dependenţei energetice faţă de Rusia, iar crizele de furnizare din iernile anilor 2006 şi 2007, şi atitudinea inflexibilă a preşedintelui Putin privind accesul liber al investitorilor europeni pe piaţa energetică rusească au accelerat eforturile diplomatice comunitare în sensul reducerii dependenţei şi al căutării de soluţii alternative.
A fi sau a nu fi dependent energetic de Rusia
Revenirea Kremlinului în jocul de putere mondial în perioada post-Elţin se datorează mai ales viziunii politice autocrate a actualului preşedinte Putin care a reuşit să parcurgă traseul de la teorie la realitate într-un timp relativ scurt. Imaginarul politic rusesc, alimentat de nostalgia imperială a celei de-a treia Rome (atât în varianta Petru I, cât şi în cea a lui Stalin), dar grevat de realitatea inaceptabilă şi inexplicabilă a pierderii poziţiei de forţă pe mapamond, a corespuns electoral strategiei grupului de siloviki de la Sankt Petersburg, dornici de a-l înlocui pe abulicul Boris Elţin cu şeful serviciilor secrete, energicul Vladimir Putin.
În şapte ani de mandat, Putin a reuşit să instituie un control politic, economic şi mediatic aproape complet pe plan intern şi să readucă Rusia în prim-plan pe plan extern prin recurgerea la levierul energetic şi la exportul de arme către destinaţii neagreate la Washington şi în principalele capitale europene (Iran, Venezuela, Coreea de Nord).
Conservate cu grijă în perioada Războiului Rece pe seama unor aranjamente extrem de benefice tip SOVROM cu sateliţii din Estul Europei sau diferite state clientelare africane şi asiatice, imensele resurse de materii prime ale Rusiei au trebuit aduse în balanţă întrucât constituie ultimul atu al Kremlinului în dinamica procesului de globalizare. Analize economice riguroase de genul celor efectuate în ultimii ani de către publicaţiile britanice „The Economist” şi „Financial Times” arată clar faptul că apartenenţa Rusiei la G8 (grupul statelor cel mai puternic industrializate) are mai degrabă o raţiune politică decât una de performanţă şi competitivitate conformă regulilor occidentale ale pieţei.
Varianta Comisiei Europene
Comisia Europeană a lansat la 10 ianuarie 2007 un set de măsuri menite să redefinească politica energetică a Uniunii Europene spre asigurarea securităţii energetice, gestionarea procesului de încălzire globală şi stimularea competitivităţii.
Argumentarea Comisiei pleacă de la marile probleme cauzate de schimbările de climă, temperatura fiind estimată a creşte cu 5 grade Celsius în secolul XXI. De asemenea, previziunile privind politicile energetice şi de transport indică o creştere de 5 procente la orizontul anului 2030, în aceeaşi perioadă dependenţa energetică urmând a creşte de la 50 la 65 de procente din energia consumată la nivelul Uniunii. Un alt aspect problematic avut în vedere îl constituie liberalizarea deplină a pieţei energetice comunitare.
Varianta de strategie a Comisiei are trei obiective majore, anume definitivarea pieţei unice a energiei, accelerarea tranziţiei la energiile alternative (cât mai puţin bazate pe carbon) şi creşterea eficienţei energetice. Rezultatul general scontat ar trebui să fie reducerea până în anul 2020 cu 20 de procente a emisiilor cu efect de seră în Uniunea Europeană, iar pe plan internaţional cu 30 de procente (în privinţa statelor dezvoltate).
Liberalizarea pieţei energetice
În privinţa obiectivului pieţei unice a energiei, conform comisarului pentru Competiţie Neelie Kroes, urgenţele le constituie prea marea concentrare de pe piaţă (fuziunile negenerând însă ieftinirea aşteptată a preţurilor) şi suprapunerea producător-distribuitor (deci riscul conflictului de interese). Răspunsul Comisiei se va baza pe aplicarea deplină a normelor comunitare antitrust (articolele 81, 82 şi 86 din Tratatul privind Comunitatea Europeană), de control al fuziunilor (Regulamentul 139/2004) şi al ajutoarelor de stat (articolele 87 şi 88 din Tratatul privind Comunitatea Europeană).
Dincolo de acest mesaj birocratic, apare firească întrebarea de ce până acum aceste măsuri nu au fost decât parţial aplicate şi de ce aceeaşi comisie Barosso a aprobat fuziuni controversate de genul gigantului german E.on cu compania maghiară MOL (2005) sau cea dintre grupurile franceze Gas de France şi Suez (2006).
Alternativa la energiile fosile şi eficientizarea consumului
Comisia pune accent pe poziţia de lider mondial al Uniunii Europene în domeniul energiilor alternative şi stabileşte obiectivul obţinerii la orizontul anului 2020 a 20 de procente din energie din surse „reînnoibile” (electricitate, biocarburanţi, agenţi de încălzire şi răcire). Cercetării ştiinţifice de profil ar urma să-i fie alocate fonduri suplimentate cu 50 de procente pe durata actualului exerciţiu bugetar comunitar (2007-2013).
În privinţa dosarului sensibil al energiei nucleare (care reprezintă 30 procente din producţia de electricitate şi 14 procente din consumul de energie din Uniunea Europeană), atitudinea Comisiei este una permisivă, lăsând la latitudinea statelor membre folosirea sau nu a acesteia. Se recomandă însă acelor state membre unde are loc o reducere a producţiei de energie nucleară asigurarea necesarului energetic din surse alternative.
Chestiunea eficientizării consumului a primit o reglementare la fel de ambiţioasă, pentru 2020 fiind intenţionată atingerea pragului de 20 de procente economisite de energie primară, ceea ce ar însemna 13 procente mai puţin decât în 2007 (100 de miliarde de euro şi 780 de tone de dioxid de carbon anual).
Uniunea Europeană ca model energetic
Comisia nu-şi limitează însă mesajul la spaţiul comunitar, ci propune un set de recomandări care atinge aria de competenţă a Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE, acolo unde compromisul şi unanimitatea au rămas regula de aur a procesului decizional. Mai precis este vorba de iniţiative vizând elaborarea unui Acord internaţional privind eficientizarea energetică, a unei Carte energetice, a unui nou Tratat post-Kyoto privind încălzirea globală şi reducerea emisiilor. Sunt de asemenea luate în consideraţie extinderea acordurilor bilaterale la terţi, astfel încât energia să devină parte componentă a sistemului de relaţii externe a UE mai ales în privinţa Noii Politici de Vecinătate.
Dar obiectivul principal extern îl constituie dezideratul general al unei Politici Energetice Internaţionale graţie căreia statele membre ale Uniunii Europene “să vorbească într-o singură voce”. Pentru aceasta este necesară activarea anticipată a unei prevederi novatoare din proiectul de Tratat Constituţional, anume a aceleia privind mecanismul de solidaritate în crizele de furnizare a energiei şi de relaţionare unitară cu terţii.
Dilema fundamentală nu o reprezintă însă relaţia cu Statele Unite, cel mai mare poluator al lumii din punctul de vedere al emisiilor cu efect de seră, dar un actor raţional like-minded (care gândeşte la fel). Iniţiativa Comisiei a generat deja un ecou semnificativ peste ocean, preşedintele american George Bush anunţând în discursul său anual asupra stării naţiunii (ianuarie 2007) prioritatea reducerii cu 20 de procente a consumului de benzină şi accelerarea tranziţiei spre biocombustibili.
Dilema este cauzată de atitudinea Rusiei, capabilă să constrângă energetic Uniunea Europeană, cât timp baza consumului de resurse pe termen mediu îl dau tot petrolul şi gazele naturale. Kremlinul, deţinător al controlului asupra principalilor doi operatori energetici pe piaţa rusească, Gazprom şi Rosneft, desfăşoară în ultimele luni o operaţiune agresivă de preluare a unor părţi majoritare din acţiunile operatorilor privaţi. Astfel, cele mai mediatizate cazuri în perioada decembrie 2006-ianuarie 2007 au fost cele ale proiectului siberian Sahalin 2 în valoare de 22 miliarde de euro (în care compania olandezo-britanică Shell şi partenerii săi japonezi Mitsubishi şi Mitsui au fost nevoiţi sub presiunea iminentelor taxe de mediu să cedeze Gazprom 50 de procente plus o acţiune din ceea ce este considerat a fi cel mai mare zăcământ din lume) şi cel al proiectului derulat tot în Siberia de consorţiul BP-TNK (al doilea operator privat din Rusia, după Lukoil, dar singurul cu participare străină) format de British Petroleum împreună cu parteneri ruşi (aflaţi sub presiunea celor două companii de stat pentru a-şi vinde participarea).
Privit în retrospectivă, procesul de kremlinizare a operatorilor energetici din Rusia trebuia să dea de gândit încă de la scandalul falimentării companiei Yukos, însă reacţia Bruxellesului a fost una lentă şi ineficientă. În plus, existenţa unor aranjamente energetice bilaterale de genul celui dintre Germania (dependentă de importurile ruseşti în proporţie de o treime) şi Rusia privind construirea unei conducte de gaz pe sub Marea Baltică şi în pofida opoziţiei statelor baltice şi a Poloniei induce riscul unei continuări a blocajului decizional comunitar în privinţa relaţionării cu Rusia.(G. A.)
